— Pentru că ești atât de amabilă și săritoare, spuse Patrick.
— Mm… te sun mai târziu. Cred că ești foarte curajos, te iubesc.
— Și eu te iubesc.
— La revedere, dragul meu.
— La revedere.
Patrick închise și se uită la ceas. Șase și treizeci și cinci. Comandă șuncă
canadiană, ochiuri, pâine prăjită, terci de ovăz, fructe înăbușite, suc de portocale, cafea și ceai.
— Micul dejun e pentru două persoane? întrebă femeia cu voce voioasă
care îi luă comanda.
— Nu, pentru una singură.
VP - 70
— Ooo, atunci o să fie un mic dejun copios, dragule, chicoti ea.
— E cea mai bună modalitate de a-ți începe ziua, nu crezi?
— Absolut! aprobă ea.
VP - 71
9.
Mirosul de mâncare care se strică umplu camera surprinzător de rapid.
Micul dejun al lui Patrick fusese distrus fără să fie mâncat. Într-o gaură din pasta gri a terciului era o pară înăbușită mâncată pe jumătate; feliuțe de șuncă atârnau la marginea farfuriei, mânjite de gălbenuș de ou, iar în farfurioara inundată erau două chiștoace înmuiate în cafea. Un triunghi de pâine prăjită abandonată purta amprenta semicirculară a dinților lui și peste tot pe fața de masă sclipea zahărul vărsat. Doar sucul de portocale și ceaiul fuseseră consumate în întregime.
La televizor, Wile E. Coyote se prăbușea exploziv, călare pe o rachetă în mare viteză, în timp ce Road Runner dispărea într-un tunel, ieșea prin capătul celălalt și se pierdea într-un nor de praf. Patrick își aminti, văzându-l pe Road Runner și rotunjimea stilizată a prafului din urma lui, de primele zile inocente în care luase droguri, când crezuse că LSD-ul avea să-i dezvăluie și altceva decât tirania efectelor pe care le avea asupra conștiinței lui.
Din cauză că detesta aerul condiționat, camera devenea din ce în ce mai înăbușitoare. Patrick ar fi vrut foarte mult să scoată căruciorul afară, dar pericolul de a întâlni pe cineva pe hol îl făcu să se resemneze cu duhoarea tot mai puternică. Auzise deja o conversație despre el dintre două cameriste și chiar dacă acceptase, teoretic, că era o halucinație, puterea minții lui nu-i permisese să testeze acest filon al detașării până acolo încât să deschidă ușa.
La urma urmei, nu spusese una din cameriste „Eu i-am spus «O să mori, băiete, dacă continui să iei porcăriile astea.»” Iar cealaltă răspunsese „Ar trebui să chemi poliția, ca să fii tu în siguranță, nu se poate trăi așa”.
Patrick intră în baie și roti umărul drept ca să atenueze durerea cuibărită
sub omoplat. Se apropie de oglindă, sceptic, dar incapabil să reziste, și observă că o pleoapă era mult mai lăsată decât cealaltă, deasupra unui ochi inflamat și apos. Trase pielea și văzu galbenul-închis familiar al globilor lui oculari. Limba lui era și ea galbenă și acoperită de un strat gros. Doar șanțurile vineții de sub ochi atenuau paloarea mortală a înfățișării lui.
Slavă Domnului că tatăl lui murise. Fără un părinte mort chiar nu aveai nicio scuză să arăți atât de groaznic. Patrick se gândi la unul dintre mottourile care călăuziseră viața tatălui său: „Nu-ți cere scuze niciodată, nu explica niciodată”.
VP - 72
— Ce altceva poți să faci, fir-ai al dracu’? murmură Patrick dând drumul la robinetele de la cadă și rupând cu dinții un pliculeț cu spumă de baie.
În timp ce turna lichidul verde gros în apa învârtejită auzi sau i se păru că
aude soneria telefonului. Era oare conducerea hotelului care voia să-l avertizeze că poliția urca la el? Oricine ar fi fost, lumea exterioară îi invada mediul, iar asta îl umplea de groază. Patrick închise robinetele și ascultă
soneria telefonului. De ce să răspundă? Și totuși, n-ar fi suportat să nu facă
asta; poate că avea să fie salvat.
Se așeză pe closet, luă telefonul și spuse, fără nicio încredere în propria voce:
— Alo?
— Patrick, dragul meu, spuse tărăgănat vocea de la celălalt capăt al firului.
— George!
— Te-am deranjat cumva?
— Deloc.
— Mă întrebam dacă ai vrea să iei prânzul cu mine. Desigur, s-ar putea ca ăsta să fie ultimul lucru pe care îți dorești să-l faci. Probabil te simți absolut oribil. E un șoc groaznic, Patrick, știi, toți simțim asta.
— Mă simt puțin afectat, dar mi-ar plăcea să luăm prânzul împreună.
— Trebuie să te avertizez că am invitat și alți oameni. Oameni fermecători, firește, cel mai drăguț gen de americani. Câțiva dintre ei l-au cunoscut pe tatăl tău și l-au plăcut foarte mult.
— Pare minunat, spuse Patrick ridicând ochii spre plafon și făcând o grimasă.
