— Pa.
Patrick închise telefonul cu un zâmbet ușor pe buze. Întotdeauna se înveselea când vorbea cu Johnny. Formă imediat alt număr și se lăsă pe perne.
— Alo?
— Kay?
— Iubitule! Ce mai faci? Stai așa să dau muzica mai încet.
Zgomotul unui violoncel solitar și exasperant amuți brusc, iar Kay se întoarse la telefon.
— Ce mai faci? întrebă ea din nou.
VP - 66
— N-am reușit să dorm prea mult.
— Nu mă surprinde.
— Nici pe mine, am luat vreo patru grame de coca.
— O, Doamne, ce groaznic. N-ai luat și heroină, nu-i așa?
— Nu, nu, nu. Am renunțat la asta. Doar niște calmante.
— Ei, asta e ceva, dar de ce cocaină? Gândește-te la sărmanul tău nas. Nu-l poți lăsa să-ți cadă așa.
— Nasul meu o să fie în regulă. Mă simțeam foarte deprimat.
— Sărmanul de tine, sunt convinsă. Moartea tatălui tău e cel mai rău lucru care putea să ți se întâmple. N-ați avut niciodată șansa de a rezolva lucrurile.
— N-am fi avut-o oricum.
— Așa li se pare tuturor fiilor.
— Mmm…
— Nu-mi place să știu că ești acolo, singur. Azi te întâlnești cu cineva plăcut sau tot cu cei de la pompe funebre?
— Vrei să spui că cei de la pompe funebre nu pot fi plăcuți? întrebă
Patrick lugubru.
— Nu, Doamne, cred că-și fac treaba foarte bine.
— Nu prea știu. Trebuie să iau cenușa, altfel sunt liber ca pasărea cerului.
Aș vrea să fii și tu aici.
— Și eu, dar ne vedem mâine, nu-i așa?
— Absolut. Vin direct la tine de la aeroport. Patrick își aprinse o țigară, apoi continuă repede: M-am gândit toată noaptea – dacă poți numi asta gândit – dacă ideile vin din nevoia continuă de a vorbi, satisfăcută din când în când de prezența paralizantă a celorlalți, sau dacă prin vorbire realizăm pur și simplu ceea ce am gândit deja.
Patrick spera că ăsta era tipul de întrebare care să distragă atenția lui Kay de la detaliile exacte ale întoarcerii lui.
— N-ar fi trebuit să-ți pierzi somnul din cauza asta, râse ea. Îți spun răspunsul mâine seară. La cât ajungi?
— În jur de zece, spuse Patrick, adăugând câteva ore la momentul sosirii.
— Atunci ne vedem în jur de unsprezece?
— Perfect.
— La revedere, scumpule. Te iubesc mult.
— Și eu. La revedere.
Patrick puse receptorul în furcă și își prepară încă o doză mică de cocaină
care să-l țină în funcțiune. Ultima doză era încă prea recentă, așa că fu nevoit să se întindă puțin pe pat, transpirat, înainte să dea următorul telefon.
— Alo? Debbie?
— Dragul meu. N-am îndrăznit să te sun, în caz că dormeai.
VP - 67
— Nu asta era problema mea.
