Însă nu era totul pierdut, peste foarte puțin timp, acel mereu popular, grațios, fermecător și neobosit cuplu care sunt domnul și doamna Chilly Willy, drogații din Alphabet City aflați în una din rarele lor vizite în centru, au intrat în scenă, târșâindu-și atrăgător picioarele. «Nu-l coborî, nu-l coborî, e omul meu», a țipat neconsolat Chilly Willy. «Acu’ de unde o să mai iau o punguliță de zece?», s-a tânguit el. «Mi-a lăsat ceva în testament?», a întreba soția lui copleșită de durere, care purta o rochie ingenios croită, accesibilă la preț, dintr-un material cu imprimeu floral superb colorat.
Printre cei care nu au participat, susținând că nu auziseră în viața lor de cel decedat, s-au numărat Sir Veridian Gravalaux-Gravalax, Mareșalul Insulelor Kennels, și verișoara lui, foarte atrăgătoarea domnișoară Rowena Keats-Shelley”.
John cel Cinstit: „Acum nu cred c-o să mai supraviețuiască, sincer să fiu”.
Eric cel Indignat (scuturând neîncrezător din cap): „Ce mă uimește pe mine e faptul că unii cred că pot să apară așa și, hm, să îngroape cu nonșalanță oamenii de vii”.
Dna Chronos (cu o clepsidră uriașă în mână și îmbrăcată cu o rochie de bal veche și zdrențuită): „Păi, trebuie să spun că e plăcut să aibă cineva VP - 62
nevoie de tine! N-am mai avut niciun rol de la actul al patrulea din Poveste de iarnă încoace” (cu căldură). „E o piesă de Bill Shakespare, desigur –
încântător om, apropo, suntem prieteni apropiați. În timp ce secolele treceau, m-am gândit «Foarte bine, ignorați-mă, eu îmi dau seama când nu sunt dorită.»” (Își încrucișează brațele și încuviințează din cap.) „Oamenii mă consideră o actriță manieristă, dar, dacă e ceva ce nu suport, asta e să mi se dea mereu același rol. În fine”, (ușor suspin) „presupun că e timpul să-mi spun replicile”. (Face o grimasă.) „Sincer, mi se par puțin demodate. Oamenii nu par să înțeleagă că eu sunt o fată modernă”. (Râs timid.) „Un singur lucru mai vreau să spun”, (acum serioasă) „și anume, multe mulțumiri tuturor fanilor mei. Voi m-ați făcut să merg mai departe în timpul acelor ani singuratici. Vă mulțumesc pentru sonete, scrisori și conversații, au însemnat mult pentru mine, foarte mult. Gândiți-vă din când în când la mine, dragilor, când gingiile voastre o să înceapă să se retragă și n-o să vă mai amintiți numele oamenilor”. (Trimite bezele publicului. Apoi se adună, își netezește faldurile rochiei și se duce în fața scenei.)
„Cum moartea lui nu poate fi-ndreptată,
Toată petrecerea acum e încheiată.
Nu judecați prea aspru piesa noastră
Ci reveniți să ne vedeți și altă dată”.
Attila (lovește cu pumnul capacul sicriului său, scoate un fel de mârâit și șuierat furios, ca un leopard ațâțat printre gratiile unei cuști): „Raaa!”
Patrick sări în sus, lovindu-se cu capul de piciorul scaunului.
— Căcat, fir-ar a dracu’, futu-i, în mă-sa, spuse el, în sfârșit cu vocea lui.
VP - 63
8.
Patrick zăcea în pat ca o făptură moartă. Despărțise pentru o clipă
perdelele și văzuse cum soarele răsare deasupra lui East River, iar asta îl făcuse să aibă mustrări de conștiință și îl umpluse de dezgust față de sine însuși.
Neavând alternativă, soarele strălucea deasupra aceleiași lumi vechi. Iată
încă o primă propoziție.
Prin minte îi treceau cuvintele altora. Precum ciulinii care străbat deșertul. Se gândise deja la asta? Spusese deja asta? Patrick se simți umflat și gol în același timp.
Din când în când, în mâzga clocotitoare a gândurilor lui ieșeau la suprafață urme ale posedării de noaptea trecută, iar experiența de a fi atât de complet și de des strămutat îl lăsă rănit și singuratic. În plus, aproape că
se sinucisese.
— Hai să nu o luăm de la capăt, murmură el, ca un iubit hărțuit, căruia nu i se permite niciodată să-și uite greșeala.
Patrick se strâmbă, în timp ce își îndrepta brațul suferind și înțepenit ca să vadă cât arată ceasul de pe noptieră. Cinci și patruzeci și cinci. Putea să
comande imediat niște friptură rece sau somon afumat, dar ar fi trecut încă
trei sferturi de oră până ca el să poată organiza acel scurt moment categoric în care căruciorul huruitor cu acest mic dejun solid avea să intre în camera lui.
Apoi sucul de fructe avea să transpire și să se separe sub capacul lui de carton; ouăle cu șuncă, prea intimidant de carnale, la urma urmei, aveau să
se răcească și să înceapă să miroasă, iar trandafirul solitar, în vaza lui îngustă de sticlă, avea să lase o petală pe fața de masă albă, în timp ce el înghițea niște ceai dulce și continua să ingereze mâncarea eterică din seringă.
După o noapte fără somn, Patrick petrecea întotdeauna perioada dintre cinci și jumătate și opt ascunzându-se de mugetul din ce în ce mai puternic al vieții. În Londra, când lumina păstoasă a zorilor păta plafonul de deasupra galeriei de care atârna draperia, Patrick asculta, cu o panică de vampir, scâncetul și huruitul coloșilor îndepărtați, apoi căruciorul de lapte tânguitor din apropiere și, în cele din urmă, portierele trântite ale mașinilor care duceau copiii la școală sau bărbați adevărați la muncă, în fabrici și bănci.
VP - 64
În Anglia era aproape ora unsprezece. Putea să omoare timpul până la micul dejun cu convorbiri telefonice. Avea să-l sune pe Johnny Hall, care, cu siguranță, avea să manifeste înțelegere față de starea lui sufletească.
Dar mai întâi trebuia să ia o mică doză ca să rămână în stare de funcțiune.
Așa cum putea să contemple perspectiva de a renunța la heroină doar după
ce luase deja heroină, își putea reveni după dezastrele cocainei doar luând din nou cocaină.
După o doză de o moderație care îl impresionă aproape la fel de mult cât îl și plictisi, Patrick își aranjă niște perne și se instală confortabil lângă
telefon.
— Johnny?
— Da, se auzi o șoaptă încordată la celălalt capăt al firului.
— Sunt Patrick.
