— Cât e ceasul?
— Unsprezece.
— În cazul ăsta, am dormit doar trei ore.
— Vrei să te sun mai încolo?
— Nu, răul a fost deja făcut. Ce mai faci?
— A, bine. Am avut o noapte destul de grea.
— Era să mori și așa mai departe? icni Johnny.
— Da.
— Și eu la fel. Mi-am injectat niște amfetamină foarte rău famată, făcută
de un repetent la chimie care a pus mâna lui tremurătoare pe o sticlă cu acid clorhidric. E genul care miroase a eprubete arse atunci când apeși pe piston, apoi te face să strănuți compulsiv și îți aruncă inima în rafale violente de aritmie care îți amintesc de cele mai urâte pasaje din Cantos-urile lui Pound.
— Atâta timp cât marfa ta chinezească e bună ești în regulă.
— Nu mai am.
— Eu am. E medicament, omule, medicament.
— Vin la tine.
— În New York?
— New York! Credeam că tonul ezitant și șoptit al vocii tale se datorează
unei combinații dintre halucinațiile mele auditive și indolența ta notorie.
Sunt foarte dezamăgit să aflu că el are o cauză reală. De ce te-ai dus acolo?
— Taică-meu a murit aici, așa că am venit să-i iau rămășițele.
— Felicitări. Ai dobândit statutul de semiorfan. Cei de acolo refuză să se despartă de cadavrul lui? Te obligă să pui o cantitate egală de aur pe talerul opus al balanței, ca să-ți elibereze prețioasa marfa?
— Încă nu mi-au dat factura, dar dacă e cât de puțin exagerată, o să las putreziciunea aia acolo.
VP - 65
— Bine gândit. Ești cumva tulburat?
— Mă simt mai degrabă hăituit.
— Da. Îmi amintesc că pământul de sub picioarele mele părea încă și mai nesigur ca de obicei, dacă așa ceva e posibil, și că dorința mea de a muri era încă și mai intensă ca înainte, dacă așa ceva e posibil.
— Da, exact așa ceva. Plus o durere de ficat foarte rea, ca și cum un gropar mi-ar fi băgat o lopată sub coaste și ar fi călcat pe ea cu putere.
— Ăsta e rostul ficatului, nu știai?
— Cum poți să spui așa ceva?
— E adevărat. Iartă-mă. Deci când o să ne întâlnim noi, cei doi olimpieni?
— Păi, eu ar trebui să mă întorc mâine-seară. Dacă poți să iei niște marfa, atunci vin direct la tine de la aeroport, fără să mai trebuiască să-l văd pe îngrozitorul Brian.
— Sigur. Apropo de oameni groaznici, acum câteva seri am ajuns în apartamentul unor italieni complet idioți, dar aveau niște cristale roz de cocaină care scoteau un sunet ca de glockenspiel când cădeau în lingură. În fine, am furat-o pe toată și m-am încuiat în baie. După cum știi, e foarte greu să tulburi calmul cretin al drogaților ălora de italieni cu ochi de căprioară, dar păreau cu adevărat furioși, izbeau în ușă și strigau „Ieși afară, om nemernic, altfel te omor. Alessandro, fă-l să iasă!”
— Doamne, ce amuzant!
— Din nefericire, cred că ne-am spus „Ciao” pentru ultima dată, altfel ți-aș
fi luat și ție. E exact ce trebuie să iei înainte să împingi corabia incendiată în apele tulburi pentru ultima oară.
— Mă faci invidios.
— Ei, poate că mâine-noapte în sfârșit ne sinucidem.
— Categoric. Ia neapărat o grămadă.
— Bine.
— OK, ne vedem mâine-seară.
— La revedere.
