— Însă acum nu am spune că era doar profund tulburat? întrebă Eddy.
— Și ce-i dacă am spune asta? Când efectul pe care îl are cineva e suficient de distructiv, cauza devine o curiozitate teoretică. Există pe lume niște oameni foarte neplăcuți și e regretabil ca unul dintre ei să fie tatăl tău.
— Cred că zilele astea oamenii nu știo prea bine cum să-și crească
odraslele. Mulți părinți din gene’ația tatălui tău pur și simplu nu știau cum să-și exprime iubirea.
— Cruzimea e opusul iubirii, replică Patrick, nu doar o variantă
nearticulată a ei.
— Eu zic că așa e, spuse o voce răgușită din ușă.
— A, salut, spuse Patrick rotindu-se în scaun, dintr-odată inhibat de prezența lui Marianne.
Marianne pluti spre el prin salonul întunecos, în timp ce scândurile podelei scârțâiau sub picioarele ei, cu trupul înclinat în față într-un unghi periculos, asemenea galionului de la prova unei nave.
Patrick se ridică și o prinse în brațe, cu lăcomie și disperare.
— Bună, Patrick, spuse ea, îmbrățișându-l cu căldură. Apoi, când el păru a nu mai vrea să-i dea drumul, repetă cu blândețe: Bună. Îmi pare foarte rău.
Foarte, foarte rău.
„O, Doamne”, se gândi Patrick, „aici vreau să fiu îngropat”.
VP - 95
— Vo’beam despre faptul că uneori părinții nu știu să-și exprime dragostea, spuse Eddy.
— Ei, presupun că eu n-am de unde să știu asta, spuse Marianne cu un zâmbet drăguț.
Avea spatele curbat ca o negresă. Se duse la tava cu băuturi cu o grație stângace și ezitantă, ca și cum ar fi fost o sirenă dotată abia recent cu picioare umane, și se servi cu un pahar de șampanie.
— Vrea cineva un pahar de șampanie? bâigui ea întinzând capul în față și încruntându-se ușor, ca și cum întrebarea ei ar fi putut conține niște profunzimi ascunse.
Nancy refuză. Prefera cocaina. Indiferent ce ai fi putut spune despre cocaină, nu îngrășa. Eddy acceptă, iar Patrick spuse că voia whisky.
— Nici Eddy n-a depășit niciodată cu adevărat moartea tatălui său, spuse Nancy, ca să mai dea un mic impuls conversației.
— Nu i-am spus niciodată cu adevărat tatălui meu ce simt, explică Eddy, zâmbindu-i lui Marianne atunci când ea îi întinse un pahar cu șampanie.
— Nici eu, spuse Patrick. În cazul meu, probabil că a fost mai bine așa.
— Ce i-ai fi spus? întrebă Marianne, fixându-l cu ochii ei albaștri-închis.
— I-aș fi spus… Nu pot să spun… Patrick era uluit și iritat că luase în serios întrebarea. Nu contează, murmură el, turnându-și niște whisky.
Nancy reflectă că Patrick nu își asuma cu adevărat partea lui de conversație.
— Îți zăpăcesc mințile, oftă Nancy. Nu vor, dar asta fac.
— Cine spune că nu vor? mârâi Patrick.
— Philip Larkin, răspunse Nancy, cu un ușor râs cristalin.
— Dar ce anume referitor la tatăl tău nu ai putut să depășești? îl întrebă
Patrick pe Eddy politicos.
— El a fost un fel de erou pentru mine. Știa întotdeauna ce să facă în orice situație sau cel puțin ce voia să facă. Știa cum să trateze banii și femeile; iar când prindea în cârlig un pește-sabie de o sută cincizeci de kilograme, peștele pierdea întotdeauna. Când licita pentru o fotografie la licitație, o obținea întotdeauna.
— Iar când tu voiai s-o revinzi, reușeai întotdeauna, adăugă Nancy cu umor.
— Ei bine, eroul meu ești tu, susură Marianne către tatăl ei, și nu vreau să
depășesc asta.
„Fir-ar a dracu’”, se gândi Patrick, „ce fac oamenii ăștia toată ziua, scriu scenarii pentru Familia Brady?” Patrick detesta familiile fericite, cu încurajările lor reciproce, afecțiunea lor demonstrativă și impresia pe care o lăsau celorlalți că se prețuiesc unii pe alții. Era absolut dezgustător.
VP - 96
— Mergem în oraș să luăm cina? o întrebă el abrupt pe Marianne.
— Putem să luăm cina aici, spuse ea înghițind, în timp ce o ușoară
încruntare îi umbrea fața.
— Ar fi oare extrem de nepoliticos dacă am merge în oraș? insistă el. Aș
