Mark flutură din mână în semn de rămas-bun și traversă strada în pas săltat. Patrick și Chilly o luară spre centru.
— Ce om extraordinar, spuse Patrick tărăgănat, întotdeauna înjunghie oamenii cu care se întâlnește prima oară?
— E un om rău, spuse Chilly. Nu vrei să stai în preajma lui. De ce n-ai întrebat de mine?
— Am întrebat, minți Patrick, dar bineînțeles că a spus că nu ești acolo.
Presupun că voia mână liberă să mă înjunghie.
— Da, e un om rău, repetă Chilly.
Cei doi dădură colțul pe Sixth Street și aproape imediat Chilly îl conduse pe Patrick pe o scară scurtă spre subsolul unei clădiri părăginite din piatră
roșiatică. Fără să arate, Patrick era încântat că Chilly îl duce la Loretta, în loc să-l lase să aștepte la un colț de stradă.
Subsolul avea o singură ușă, ranforsată cu oțel și dotată cu o clapetă din alamă și un mic vizor. Chilly sună și imediat o voce suspicioasă strigă:
— Cine e?
— Eu sunt, Chilly.
— Cât vrei?
VP - 40
Patrick îi întinse lui Chilly cincizeci de dolari. Chilly numără banii, deschise clapeta din alamă și îi băgă înăuntru. Clapeta se retrase rapid și rămase închisă un interval de timp care păru foarte lung.
— Ai o punguliță și pentru mine? întrebă Chilly, mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt.
— Bineînțeles, răspunse Patrick generos și scoțând din buzunarul pantalonilor o bancnotă de zece dolari.
— Mulțam, omule.
Clapeta se deschise din nou, și Patrick înhăță cele cinci pungulițe. Chilly primi una pentru el și cei doi părăsiră clădirea cu senzația unei realizări, contrabalansată de dorință.
— Ai scule curate? întrebă Patrick.
— Bătrâna mea are. Vrei să vii la mine?
— Mersi, spuse Patrick, flatat de aceste semne din ce în ce mai numeroase de încredere și intimitate.
Locuința lui Chilly era o încăpere de la etajul doi al unei clădiri eviscerate de incendiu. Pereții ei erau înnegriți de fum, iar scara nesigură era plină de cutii de chibrituri goale, sticle de băutură, pungi maro de hârtie, mormane de praf adunate în colțuri și ghemotoace de păr vechi. Camera conținea o singură piesă de mobilier, un fotoliu de culoarea muștarului plin de arsuri, din mijlocul căruia ieșea un arc ca o limbă obscenă.
Doamna Chilly Willy – dacă acesta era titlul ei corect, reflectă Patrick –
stătea pe brațul acestui fotoliu atunci când cei doi intrară. Era o femeie solidă, cu o constituție mai masculină decât cea a scheleticului ei soț.
— Salut, Chilly, spuse ea somnoroasă, evident încă departe de sevraj, spre deosebire de el.
— Salut, zise el, îl știi pe omul meu.
— Salut, dragule.
— Bună, zâmbi Patrick fermecător. Chilly a spus că ai putea avea o seringă în plus.
— S-ar putea, rosti ea pe un ton jucăuș.
— E nouă?
— Ei, nu neapărat noo, dar am fiert-o și așa mai departe.
Teribil de sceptic, Patrick ridică o sprânceană.
— E foarte tocită? întrebă el.
Femeia pescui din sutien un ghemotoc de hârtie igienică și despachetă
atent prețiosul conținut. La mijlocul hârtiei era o seringă amenințător de mare, pe care un îngrijitor de grădină zoologică ar fi ezitat s-o folosească pe un elefant bolnav.
— Ăsta nu e ac, e pompă de bicicletă, protestă Patrick, întinzând mâna.
VP - 41
Acul destinat injectării intramusculare era îngrijorător de gros, iar când Patrick desprinse capacul verde de plastic care îl ținea nu putu să nu observe înăuntrul lui un inel de sânge.
— A, bun, spuse el. Cât vrei pe el?
— Dă-mi două pungulițe, îl îndemnă doamna Chilly, încrețindu-și fermecător nasul.
