În sfârșit, un taximetrist se dovedea util. O astfel de experiență putea să-l bine dispună. Poate că ar fi trebuit să trimită o scrisoare la Yellow Cab Company. „Dragă domnule”, murmură Patrick în șoaptă, „aș dori să vă anunț
că apreciez în cei mai călduroși termeni posibili inițiativa și amabilitatea tânărului și minunatului dumneavoastră șofer, Jefferson E. Parker. După o expediție zadarnică și, ca să fiu foarte sincer, supărătoare în Alphabet City, acest cavaler rătăcitor, acest dacă pot să spun așa, Jefferson Nightingale, m-a salva dintr-o situație deosebit de delicată și m-a dus să cumpăr în South Bronx. M-aș bucura ca tot mai mulți dintre șoferii dumneavoastră să
manifeste aceeași demodată dorință de a fi de ajutor. Al dvs. Etc., Colonelul Melrose”.
Patrick zâmbi. Totul era sub control. Se simți exuberant, aproape frivol.
Bronxul era puțin îngrijorător pentru cineva care văzuse Bronx Warriors –
un film de o neplăcere perseverentă, care nu trebuia confundat cu mai simplu și mai generic intitulatul The Warriors, de o minunată coregrafie a violenței – dar se simțea invulnerabil. Oamenii scoteau cuțitul la el, însă nu puteau să-l atingă, iar dacă l-ar fi atins, el n-ar mai fi fost acolo.
În timp ce taxiul gonea pe un pod pe care Patrick nu-l mai traversase niciodată, Jefferson întoarse capul ușor și spuse:
— Ajungem în Bronx imediat.
— Eu aștept în taxi, nu-i așa? întrebă Patrick.
— Mai bine întinde-te pe podea, râse Jefferson, aici nu le plac albii.
— Pe podea?
— Da, să nu vadă. Dacă te văd, o să spargă geamurile. Căăăcat, nu vreau să-mi spargă geamurile.
Jefferson opri taxiul la câteva cvartale după pod, și Patrick se așeză pe covorașul de cauciuc, cu spatele lipit de portieră.
— Cât vrei? întrebă Jefferson, aplecându-se peste scaunul lui.
— A, cinci pungulițe, și două pentru tine, spuse Patrick întinzându-i 70 de dolari.
— Mersi, spuse Jefferson. Acum o să încui portierele. Rămâi unde nu poți fi văzut, bine?
— Bine, spuse Patrick.
Se lăsă și mai jos și se întinse pe podea. Limbile broaștelor portierelor intrară la locul lor. Patrick se răsuci o vreme, apoi se ghemui în poziție fetală, cu capul pe proeminența centrală a banchetei. După câteva clipe, osul șoldului începu să-i persecute ficatul și Patrick se simți deznădăjduit de VP - 44
inconfortabil în pliurile paltonului. Se roti în față, își puse capul pe mâini și privi lung șanțurile covorașului. La acest nivel de jos se simțea un miros destul de puternic de benzină. „Îți oferă o perspectivă cu totul nouă asupra vieții”, spuse Patrick cu vocea unei gospodine de la televizor.
Era inadmisibil. Totul era inadmisibil. Intra întruna în astfel de situații, ajungea întotdeauna la un loc cu ratații, cu scursorile, cu acești Chilly Willy ai vieții. Și la școală, în fiecare după-amiază de marți sau joi, când ceilalți băieți se alăturau echipelor lor și își jucau meciurile, el era trimis pe terenuri de joc îndepărtate, cu toate tipurile de inadaptați sportiv: muzicieni palizi și sensibili, băieți greci deznădăjduit de grași și protestatari fumători nesociabili care considerau că efortul fizic nu era deloc mișto. Ca pedeapsă
pentru natura lor nesportivă, acești băieți erau obligați să facă față unei instrucții pline de abuzuri. Domnul Pitch, pederastul surescitat însărcinat cu această echipă nesănătoasă, tremura de însuflețire și răutate de fiecare dată
când băieții se prăbușeau miop, se târau legănându-se sau încercau să
păcălească sistemul alergând pe lângă zid, la începutul cursei. În timp ce grecii împroșcau prin noroi, elevii la muzică își pierdeau ochelarii și contestatarii scrupuloși făceau remarci cinice, domnul Pitch alerga în toate părțile, strigându-le jigniri despre viețile lor „privilegiate” și, atunci când se ivea ocazia, trăgându-le șuturi în fund.
Ce naiba se întâmpla? Oare Jefferson se dusese să aducă niște prieteni ca să-l bată împreună sau îl abandonase pur și simplu și se dusese să se drogheze?
Da, se gândi Patrick foindu-se agitat, își pierduse vremea doar cu ratați.
Când trăia în Paris, la nouăsprezece ani, se înhăitase cu Jim, un contrabandist de heroină australian urmărit de poliție, și cu Simon, un spărgător de bănci american negru care abia ieșise din închisoare. Și-l amintea pe Jim spunând, în timp ce-și căuta o venă prin părul portocaliu și des de pe antebraț, „Australia e atât de frumoasă primăvara, omule. Atâția miei care zburdă. Se vede cât de mult se bucură să fie în viață”. Jim apăsase pistonul cu o expresie ștrengărească pe față.
Simon încercase să spargă o bancă în timp ce era în sevraj, dar fusese obligat să se predea polițiștilor după ce aceștia trăseseră mai multe rafale spre el. „Nu voiam să arăt ca un șvaițer”, explicase el.
Patrick auzi zgomotul bine-venit al broaștelor care se deschideau iar.
— Am luat, rosti Jefferson răgușit.
— Ce bine, spuse Patrick ridicându-se.
Jefferson era fericit și relaxat în timp ce conducea spre hotel. După ce trăsese pe nas trei pungulițe, Patrick înțelegea și de ce. Asta era o pulbere care măcar conținea puțină heroină.
VP - 45
Jefferson și Patrick se despărțiră cu căldura sinceră a celor care s-au exploatat reciproc cu succes. Revenit în camera lui de hotel, Patrick se întinse pe pat cu brațele desfăcute și își dădu seama că, dacă lua celelalte două pungulițe și dădea drumul la televizor, probabil că ar fi adormit. După
ce lua heroină, își putea imagina că nu ia; când nu avea, nu-și putea imagina altceva decât că ia din nou. Însă, doar ca să vadă dacă necazurile acelei seri fuseseră complet inutile, decise să-l sune pe Pierre.
În timp ce telefonul suna iar, Patrick se întrebă ce-l împiedica să se sinucidă. Exista ceva mai demn de dispreț decât sentimentalismul, speranța, narcisismul? Nu. De fapt, era vorba de dorința de a afla ce urmează să se întâmple, în ciuda convingerii că asta avea să fie în mod necesar ceva groaznic: suspansul narativ al întregii chestii.
— Alo?
— Pierre!
— Cine-i acolo?
— Patrick.
— Ce vrei?
