— Ar trebui să iei heroină în același timp, spuse Pierre mustrător; e medicament, omule, medicament.
— Îmi place euforia.
— Dar iei prea multă, îți pierzi controlul.
Patrick se ridică în capul oaselor și îl privi pe Pierre cu gravitate.
— Niciodată nu-mi pierd controlul, spuse el, doar îi testez limitele.
— Aiurea, spuse Pierre, neimpresionat.
— Bineînțeles că ai dreptate, zâmbi Patrick. Dar știi cum e să încerci să
rămâi pe margine, fără să cazi.
Patrick făcea apel la solidaritatea lor tradițională.
VP - 50
— Știu cum e, cârâi Pierre, cu ochii aprinși de pasiune. Timp de opt ani am crezut că sunt un ou, dar aveam control perfect, contrôle total.
— Îmi amintesc, spuse blajin Patrick.
Euforia luase sfârșit și, asemenea unui surfer care țâșnește de sub un val încovoiat și strălucitor doar ca să-și piardă elanul și să cadă printre valurile sparte, gândurile lui Patrick începură să se împrăștie, înaintea instalării neliniștii nesfârșite. La doar câteva minute după doză, simțea o nostalgie chinuitoare după exuberanța periculoasă care deja se stingea. Ca și cum aripile lui s-ar fi topit în acea explozie de lumină, Patrick simțea cum cade într-un ocean de dezamăgire insuportabilă. Asta îl făcu să ia seringa, să o golească de tot și, în ciuda mâinilor tremurătoare, să înceapă să-și pregătească o nouă doză.
— Crezi că măsura unei perversiuni e nevoia ei de a fi repetată, incapacitatea ei de a fi satisfăcută? îl întrebă el pe Pierre. Aș vrea ca tatăl meu să mai fie viu, ca să răspundă la întrebarea asta.
Tonul lui Patrick devenise unul cucernic.
— De ce? Era drogat?
— Nu, nu… spuse Patrick.
Îi veni să spună iar „era un fel de glumă”, dar se abținu.
— Ce fel de om era tatăl tău? întrebă el în grabă, în caz că Pierre ar fi vrut să-și continue remarcile.
— Era fonctionnaire, zise Pierre disprețuitor, Métro, boulot, dodo. Cea mai fericită perioadă a lui a fost cea din service militaire, iar cel mai mândru moment al vieții lui a fost atunci când ministrul l-a felicitat pentru că n-a spus nimic. Îți poți imagina? De fiecare dată când cineva venea în vizită, ceea ce nu se întâmpla des, tatăl meu spunea aceeași poveste. Pierre se îndreptă
de spate, zâmbi satisfăcut și făcu cu degetul. „Et Monsieur le Ministre m-a dit, Vous avez eu raison de ne rien dire”. Când spunea povestea asta eu fugeam din cameră. Mă umplea de dezgust, j’avais un dégoût total.
— Și mama ta? spuse Patrick, încântat că îl abătuse pe Pierre de la problema părinților lui.
— Ce e o femeie care nu are simț matern? se răsti Pierre, O mobilă cu sâni!
— Așa e, spuse Patrick, trăgând în seringă o soluție nouă.
Ca o concesie față de recomandarea medicală a lui Pierre, decisese să ia niște heroină, în loc să amâne și mai mult instalarea seninătății printr-o nouă doză înfricoșătoare de cocaină.
— Trebuie să lași toate astea în urma ta, spuse Pierre. Părinții, toate porcăriile astea. Trebuie să te reinventezi ca să devii un individ.
VP - 51
— Exact așa, încuviință Patrick, știind că era mai bine să nu conteste teoriile lui Pierre.
— Americanii vorbesc întruna despre individualitate, dar ei nu au o idee decât dacă altcineva are aceeași idee în același timp. Clienții mei americani mi-o trag mereu ca să-mi demonstreze că sunt indivizi, dar fac asta mereu în exact același mod. Acum nu mai am niciun client american.
— Oamenii cred că sunt indivizi pentru că folosesc atât de des cuvântul
„eu”, comentă Patrick.
— Când am murit la spital, spuse Pierre, j’avais une conscience sans limites. Știam totul, omule, literalmente totul. După asta nu mai pot lua în serios les sociologues et psychologues care îți spun că ești „schizoid” sau
„paranoid” sau „doi ca relaționare socială” sau „trei ca relaționare socială”.
Oamenii ăștia nu știu nimic. Ei cred că știu cum e mintea umană, dar nu știu nimic, absolument rien. Pierre privi furios spre Patrick. E ca și cum ar fi pus niște cârtițe la conducerea programului spațial, adăugă el batjocoritor.
Patrick râse sec. Încetase să-l mai asculte pe Pierre și începuse să caute o venă. Când văzu cum un fir de sânge cât un bob de mac se aprinde în tub, își administra injecția și scoase seringa, spălând-o bine de data asta.
Fu uimit de puterea și delicatețea heroinei. Sângele îi deveni la fel de greu ca un sac cu monede, iar el se prăbuși recunoscător în propriul corp, din nou decis pentru o singură substanță, după exilul catapultat al cocainei.
— Exact, șopti el, ca niște cârtițe… Dumnezeule, ce heroină bună!
Patrick închise ochii încet.
— E pură, spuse Pierre. Faîtes attention, c’est très fort.
— Mm, îmi dau seama.
