Pierre putea să fie destul de dificil în privința seringilor. Valoarea lor varia foarte mult în funcție de câte îi mai rămăseseră și, chiar dacă în general era îndatoritor față de Patrick când acesta cheltuise peste o mie de dolari, exista întotdeauna pericolul să treacă la o prelegere indignată asupra prezumțiozității acestuia.
— Îți dau două, spuse Pierre, cu o generozitate întârziată.
— Două! exclamă Patrick, de parcă tocmai văzuse cum niște oseminte medievale îi fac cu mâna dintr-o vitrină de sticlă.
Pierre scoase un cântar verzui și măsură cantitățile cerute de Patrick, dându-i pachete individuale de câte un gram ca să poată ține evidența consumului de cocaină.
— Atent și amabil ca întotdeauna, murmură Patrick.
— Îți aduc niște apă, spuse Pierre.
Poate că pusese mai multă heroină ca de obicei în amestecul cu cocaină.
Cum altfel s-ar fi putut explica această bunăvoință neobișnuită?
VP - 48
— Mersi, spuse Patrick.
Își scoase grăbit paltonul și sacoul și își suflecă mâneca de la cămașă.
Dumnezeule! Pe piele, acolo unde ratase vena, acasă la Chilly, era o umflătură neagră. Era mai bine să nu-l lase pe Pierre să vadă acest semn de incompetență și disperare. Pierre era un om foarte moral. Patrick își lăsă
mâneca să cadă, desfăcu butonul din aur de la mâneca dreaptă și o suflecă
pe aceasta. Injectarea era singura activitate în care devenise cu adevărat ambidextru. Pierre se întoarse cu un pahar plin și cu unul gol și cu o lingură.
Patrick desfăcu unul dintre pachețelele de cocaină. Pe hârtia albă și strălucitoare era întipărit un urs polar albastru deschis. Spre deosebire de Pierre, Patrick prefera să ia cocaină separat, până când tensiunea și frica deveneau de nesuportat, apoi trimitea garda pretoriană a heroinei ca să
salveze situația de nebunie și înfrângere. Patrick făcu din pachețel o pâlnie și îl bătu încet. Prin valea îngustă de hârtie alunecară mici firișoare de pulbere, care se rostogoliră în lingură. Nu prea mult pentru prima doză. Dar nici prea puțin. Nimic nu era mai insuportabil ca o euforie împrăștiată și diluată.
Patrick continuă să bată.
— Ce mai faci? întrebă Pierre atât de repede, că întrebarea păru un singur cuvânt.
— Păi, acum câteva zile a murit taică-meu, așa că… Patrick nu prea știa ce să spună. Se uită la pachețel, îl mai bătu o dată decisiv și o nouă rafală de pulbere se alătură micii grămăjoare aflate deja în lingură. Așa că sunt puțin derutat pe moment, conchise el.
— Cum era tatăl tău?
— Era un drăgălaș, intonă Patrick cu entuziasm. Și avea mâini de artist.
Pentru o clipă, apa deveni vâscoasă, apoi se dizolvă într-o soluție clară.
— Ar fi putut să fie prim-ministru, adăugă el.
— Făcea politică? întrebă Pierre îngustându-și ochii.
— Nu, nu, răspunse Patrick, era un fel de glumă, în lumea lui – o lume a imaginației pure – era mai bine ca o persoană „să fi putut să fie” prim-ministru decât să fie prim-ministru: asta ar fi demonstrat o ambiție vulgară.
Se auzi un țiuit metalic ușor, atunci când Patrick direcționă jetul de apă al seringii spre latura lingurii.
— Tu regrettes qu’il est mort? întrebă Pierre cu șiretenie.
— Non, absolument pas, je regrette qu’il alt vécu.
— Mais sans lui, tu n-ai fi existat.
— N-ar trebui să fim atât de egoiști cu astfel de lucruri, spuse Patrick zâmbind.
Brațul lui drept era relativ neatins. Câteva vânătăi de culoarea petelor de tutun îngălbeneau partea de jos a antebrațului, iar în jurul țintei venei VP - 49
principale se îngrămădeau urme rozalii de înțepătură. Patrick ridică acul și lăsă să curgă din vârful lui câteva picături. Stomacul lui scoase un chiorăit, și Patrick se simți la fel de agitat și însuflețit ca un băiat de doisprezece ani care, în spatele unui săli de cinema cufundate în întuneric, își pune pentru prima oară brațul pe umerii unei fete.
Aținti acul spre centrul urmelor existente și îl înfipse aproape fără durere sub piele. Un fir de sânge izbucni în corpul seringii, răsucindu-se, un nor ca o ciupercă, de un roșu luminos în apa amară și clară. Slavă Domnului că găsise o venă. Pulsul i se acceleră, asemenea răpăitului tobelor unei galere care vâslește spre bătălie. Apăsă pistonul încet, ținând ferm seringa între degete.
Ca un film derulat invers, sângele se repezi prin ac înapoi spre sursa lui.
Înainte să-i simtă efectele, Patrick mirosi aroma tragică a cocainei, apoi, peste câteva secunde, într-o frenezie secvențială, florile ei geometrice reci se împrăștiară pretutindeni, acoperind suprafața viziunii lui interioare. Nimic nu putea fi mai plăcut decât asta. Patrick trase neîndemânatic pistonul înapoi, umplu seringa cu sânge și se injectă a doua oară. Îmbătat de plăcere și sufocat de dragoste, se aplecă în față și așeză bine seringa pe oglindă.
Trebuia s-o spele înainte ca sângele să se coaguleze, dar nu putea să facă
asta imediat. Senzația era prea puternică. Sunetul era deformat și amplificat, până când începu să șuiere asemenea unui avion care aterizează.
Patrick se lăsă pe spate și închise ochii, cu buzele țuguiate, ca un copil care așteaptă să fie sărutat. În partea de sus a frunții îi apăruse deja transpirația, iar subsuorile îi picurau la fiecare câteva secunde, ca niște robinete defecte.
Pierre știa exact în ce stare era Patrick și dezaproba categoric această
abordare dezechilibrată, ca și modul iresponsabil în care Patrick pusese seringa jos fără s-o spele. Pierre o luă și o umplu cu apă, pentru ca mecanismul să nu se blocheze. Simțind mișcare, Patrick deschise ochii și șopti „Mulțumesc”.
