Bona: „A, nu, n-o s-o vezi pe Bonă dând din casă. Buzele mele sunt pecetluite. Ce-ar crede Lady Vreasc? Pietrele care se rostogolesc nu prind mușchi. Ascultă-mă pe mine. Ai fost întotdeauna un băiat straniu”.
Dna Garsington: „Cine e șeful aici? Aș vrea să vorbesc de îndată cu managerul”.
Dr McCoy: „E viață, Jim, dar nu cea pe care o cunoaștem noi”.
Căpitanul Kirk (deschizând comunicatorul): „Teleportează-ne, Scotty”.
Patrick deschise pachețelul de heroină și, prea grăbit ca să prepare încă o doză, răsturnă pur și simplu puțin din ea pe sticla care proteja suprafața mesei.
Eric cel Indignat (cu subînțeles): „Ah, ce tipic pentru tine, când te confrunți cu o problemă: ia și mai multă heroină. Practic, e perpetuumul mobile suprem”.
Patrick scoase din buzunar o bancnotă, se așeză și se aplecă deasupra mesei.
Căpitanul Apatic: „Ascultă, Sergent, fă-i pe ăia să tacă din gură, bine?”
Sergentul: „Nu vă faceți griji, domnule, o să-i aducem sub control. Sunt doar o gașcă de indigeni, niște nemernici negri la suflet, domnule, care n-au văzut o pușcă în toată viața lor mizerabilă și nelegiuită”.
Căpitanul Apatic: „Bravo, Sergent”.
Patrick trase pulberea pe nas, își dădu capul pe spate și inhală puternic.
Sergentul: „Îngăduiți-mi să preiau eu greul loviturii, domnule”. (Gemete, în pieptul lui se înfige o lance.)
Căpitanul Apatic: „Ah, mulțumesc… ăă…” Sergentul: „Wilson, domnule”.
Căpitanul Apatic: „Da, desigur. Bravo, Wilson”.
Sergentul: „Singurul lucru pe care mi-l doresc e să fac asta iar, domnule.
Dar îmi pare rău să spun că am fost rănit mortal, domnule”.
Căpitanul Apatic: „O, Doamne. Ei bine, du-te să-ți tratezi rana, Sergent”.
Sergentul:
„Mulțumesc,
domnule,
foarte
amabil
din
partea
dumneavoastră. Sunteți un gentleman minunat!”
VP - 55
Căpitanul Apatic: „Iar dacă se va întâmpla ce e mai rău, sunt sigur că
putem să-ți dăm o medalie postumă. Unchiu-meu e tipul care se ocupă de chestiile astea”.
Sergentul (strigă, ridicându-se în capul oaselor și salutând): „Domnule!”
(Se prăbușește la loc.) „Ar însemna foarte mult pentru doamna Wilson și ăia mici, sărmane gâze rămase fără tată”. (Geme.) „Sunteți… un… gentleman minunat!”
George Barmanul (lustruind meditativ un pahar): „A, da, Căpitanul Apatic acela, mi-l amintesc foarte bine. Venea aici și cerea întotdeauna nouă stridii.
Nu jumătate de duzină, nu o duzină, ci nouă bucăți. Ce gentleman! În ziua de azi nu mai există așa ceva. Mi-l amintesc și pe Grăsan. A, da, nu e ușor să-l uiți. Spre sfârșit nu mai putea veni la bar, pur și simplu nu mai încăpea înăuntru. Dar ce gentleman! Un gentleman de școală veche, nu se băga la chestiile astea cu dieta, Dumnezeule, nu”.
Grăsanul (stând într-o boxă a acuzaților mărită special de la tribunalul Old Bailey): „Într-adevăr, ăsta a fost nenorocul meu, domnule, să trăiesc într-o epocă a dietelor și a regimurilor”. (își șterge o lacrimă de la colțul ochiului.) „Mi se spune Grăsanul, și sunt suficient de gras ca să mă mândresc că acest epitet nu necesită explicații. Sunt acuzat de apetituri nefirești și de un nivel nefiresc al apetitului. Sunt eu vinovat, domnule, dacă mi-am umplut cupa până sus, dacă mi-am încărcat farfuria vieții cu experiența lui Moules au Menthe Fraîche (un fel care învie morții, domnule, care farmecă un rege!)? N-am fost unul din acei hoinari timizi ai vieții moderne, n-am fost un musafir sărman al Ospățului. Morții, domnule, nu acceptă provocarea acelui Menu Gastronomique de la Lapin Vert atunci când abia au înghițit ultima gură din Petit Déjeuner Médiéval la Château de l’Enterrement. Și apoi nu sunt duși cu ambulanța (mijlocul de transport natural al unui bon viveur, domnule, trăsura unui rege!) la Sac d’Argent, ca să se lanseze cu abandon de sine încrâncenat în Cresta Run al Carte Royale. (În fundal cântă violonistul de la Café Florian.) „Ultimele mele zile, ultimele zile, domnule, căci mă tem pentru ficatul meu – ah, m-a servit cu mult curaj, însă acum a obosit, iar eu, de asemenea, am obosit; dar ajunge – ultimele mele zile au fost umbrite de calomnie”. (Zgomot de suspine înăbușite în tribunal.) „Dar nu regret felurile de mâncare pe care le-am devorat în viața mea, chiar nu”. (Își adună
întreaga demnitate.) „Am mâncat, și am făcut asta cu curaj”.
Judecătorul (cu indignare tunătoare): „Acest caz este clasat. E o eroare judiciară gravă că a ajuns la proces și, drept recunoaștere a acestui fapt, curtea acordă Grăsanului o cină pentru o persoană la Pig and Whistle”.
Populația Satisfăcută: „Uraaa! Uraaa!”
VP - 56
Patrick simțea o groază fără margini. Podeaua putredă a gândurilor lui cedă treptat, până când pământul însuși nu păru mai capabil decât o hârtie udă să-i oprească prăbușirea. Poate că nu avea să înceteze niciodată.
— Sunt atât de obosit, atât de obosit, spuse el așezându-se pe marginea patului, dar ridicându-se imediat la loc.
Ecou Batjocoritor: „Sunt atât de obosit, atât de obosit”.
