Un chelner de rang mai înalt, în smoching, se apropie să ia comanda lui Patrick.
— Tartar de somon crud, urmat de biftec tartar, spuse Patrick.
Îi făcea o plăcere nevinovată să spună „tartar” de două ori și era încântat să comande două forme adulte de mâncare pentru copii, deja tăiate și zdrobite.
Un al treilea chelner, cu un ciorchine de struguri auriu la rever și o cupă
mare și aurie pentru gustat vinul atârnată la gât printr-un lanț, era cât se poate de dispus să-i aducă lui Patrick imediat o sticlă de Corton Charlemagne și să deschidă pentru mai târziu o sticlă de Ducru-Beaucaillou.
Totul era sub control.
Nu, nu trebuia să se gândească la asta, de fapt nu trebuia să se gândească
la nimic, mai ales la heroină, pentru că heroina era singurul lucru care funcționa cu adevărat, singurul lucru care îl împiedica să galopeze într-o roată de hamster a întrebărilor fără răspuns. Heroina era armata care venea în ajutor. Heroina era piciorul lipsă al scaunului, făcută cu atâta precizie încât se potrivea cu fiecare așchie a rupturii. Heroina ateriza, torcând, la baza craniului lui, și se înfășură tainic în jurul sistemului lui nervos, ca o pisică neagră care se ghemuiește pe perna ei preferată. Era la fel de catifelată și bogată ca gâtul unui porumbel gulerat sau ca picătura de ceară
de sigiliu pe o foaie, sau ca o mână de pietre prețioase care trec dintr-o palmă în alta.
VP - 29
Patrick simțea față de heroină ceea ce oamenii simt față de iubire, și simțea față de iubire ceea ce oamenii simt față de heroină: că era o pierdere de timp periculoasă și incomprehensibilă. Ce ar fi putut să-i spună lui Debbie? „Chiar dacă știi că ura față de tatăl meu și iubirea de droguri sunt cele mai importante relații din viața mea, să știi că tu ești pe locul trei”. Ce femeie n-ar fi fost mândră să se afle „pe podium” la un astfel de concurs?
— Ah, taci dracu’ din gură, murmură Patrick cu voce tare, bându-și al doilea martini sec cu la fel de puțină reținere ca și pe primul.
Dacă lucrurile continuau așa, avea să trebuiască să-l sune pe Pierre, minunatul lui dealer din New York. Nu! Nu avea să facă asta, jurase că nu avea să facă asta. 555-1726. Numărul ar fi putut la fel de bine să-i fie tatuat pe încheietura mâinii. Nu-l sunase din septembrie, cu opt luni în urmă, dar nu avea să uite niciodată însuflețirea care îi descleștase măruntaiele a acelor șapte cifre.
Ciorchine Auriu se întorsese, decojind staniolul galben și gros de la gâtul vinului Corton Charlemagne pe care îl ținea la piept, în timp ce Patrick studia imaginea cu un castel alb de sub un cer întins și auriu. Poate că, cu aceste consolări, nu avea să mai trebuiască să cumpere după cină, se gândi Patrick sceptic, sugând în gură o mostră de Corton Charlemagne.
Primul gust îl făcu să zâmbească a recunoaștere, ca un om care și-a zărit iubita la capătul unui peron aglomerat. Ridică iarăși paharul, luă o înghițitură mare din vinul galben-deschis, o ținu în gură timp de câteva secunde, apoi o lăsă să-i alunece pe gât. Da, funcționa, încă funcționa. Unele lucruri nu-l dezamăgeau niciodată.
Închise ochii și gustul susură prin el ca o halucinație. Un vin mai ieftin l-ar fi îngropat în fructe, dar strugurii pe care și-i imagina acum erau necruțător de artificiali, precum cerceii cu perle galbene umflate. Își imagină cum lujerii vânjoși și lungi de viță-de-vie îl trag în solul roșcat și greu. Urme de fier, piatră, pământ și ploaie îi străfulgerară palatul, chinuindu-l ca niște stele căzătoare. Senzațiile îndelung ascunse într-o sticlă se desfășurau acum ca o pictură furată.
Unele lucruri nu-l dezamăgeau niciodată. Îi venea să plângă din cauza asta.
— Doriți să gustați Docru Bocaiu-ul?
— Da, spuse Patrick.
Ciorchine Auriu turnă vinul roșu într-un pahar ridicol de mare. Și doar mirosul lui îl făcea pe Patrick să vadă tot felul de lucruri. Granit sclipitor.
Pânze de păianjen. Pivnițe gotice.
— E în regulă, spuse el, fără să se deranjeze să-l guste. Toarnă acum puțin, o să-l beau mai târziu.
VP - 30
Patrick se lăsă pe spătarul scaunului. Acum, că distracția cu vinul luase sfârșit, aceeași întrebare revenea: după cină avea să se ducă la dealerul lui sau la hotel? Poate că se putea duce să-i facă lui Pierre o vizită socială.
Patrick pufni la absurditatea acestui pretext, dar în același timp simți o dorință sentimentală extraordinară de a-l vedea din nou pe francezul acela dement, în multe feluri, Pierre era persoana de care Patrick se simțea cel mai apropiat.
Pierre petrecuse opt ani într-un azil de nebuni, nutrind iluzia că era un ou. „Opt ani afurisiți, omule”, spunea el, vorbind foarte rapid cu accent francez pronunțat, „am crezut că sunt un ou. Je croyais que j’étais un oeuf –
nu e o glumă, fir-ar al naibii”. În acest timp, trupul lui abandonat fusese hrănit, mișcat, spălat și îmbrăcat de infirmiere care nu aveau habar că
deserveau un ou. Pierre era lăsat să călătorească neînlănțuit prin lume, într-o stare de iluminare care nu necesita medierea crasă a cuvintelor și simțurilor. „Înțelegem totul”, spunea el, privindu-l pe Patrick sfidător. J’avais une conscience totale”.
În aceste călătorii, Pierre trecea din când în când prin camera lui de spital și zăbovea cu milă și dispreț deasupra oului încă neeclozat al trupului său.
Totuși, după opt ani își dăduse seama că trupul lui murea din cauza neglijării.
— A trebuit să mă oblig să intru înapoi în trupul meu; a fost groaznic.
J’avais un dégoût total.
Patrick era fascinat. Asta îi amintea de dezgustul lui Lucifer atunci când trebuise să se strecoare în inelele lipicioase și înguste ale trupului șarpelui.
Într-o zi, infirmierele veniseră cu bureții și cu mâncarea lor de bebeluș și îl descoperiseră pe Pierre pe marginea patului, slab, dar nerăbdător, după
aproape un deceniu de inerție și tăcere.
— Bine, acum plec, se răstise el.
Testele arătaseră că era perfect lucid, poate prea lucid, așa că îl externaseră din spital ușurați.
Acum doar un flux neîncetat de heroină și cocaină putea să susțină o variantă mai grosieră a fostei lui nebunii splendide. Pierre zăbovea, dar cu mai puțină ușurință ca înainte, la marginea dintre trupul lui și nostalgia fatală a destrupării. La braț avea o rană ca un con vulcanic, un mușuroi scabros de sânge uscat și țesut cicatrizat care se înălța în golul moale de la cot. Ea îi dădea posibilitatea de a coborî vertical, în venă, acul subțire al seringilor de insulină, fără să trebuiască s-o mai caute niciodată, ci lăsând deschisă această cale de acces către fluxul lui sangvin, ca o pistă de aterizare de urgență, întotdeauna pregătită pentru încă un amestec de cocaină și VP - 31
heroină care să-i potolească groaza încarcerării în acel trup hepatic și neospitalier pe care cu greu l-ar fi putut numi al lui.
Rutina lui Pierre era de o regularitate perfectă. Stătea treaz două zile și jumătate, apoi, după o doză mare de heroină, dormea sau cel puțin se odihnea timp de optsprezece ore. În intervalele de veghe vindea droguri scurt și eficient, nepermițând majorității clienților să stea mai mult de zece minute în apartamentul lui alb-negru. Interzicea injectarea, scutindu-se astfel de inconvenientul ca oamenii să-i moară în baie, prohibiție pe care în curând o ridică pentru Patrick. De-a lungul verii trecute, Patrick încercase să
