urmeze același program de somn ca Pierre. Rămâneau adesea treji toată
noaptea, stând de o parte și de alta a oglinzii orizontale pe care Pierre o folosea drept masă, goi până la brâu ca să se scutească de deranjul de a-și ridica și coborî mâneca, injectându-se la fiecare sfert de oră și discutând despre subiectele lor preferate, în timp ce șiroiau de transpirație cu miros chimic: cum să atingă destruparea perfectă, cum să asiste la propria lor moarte, cum să rămână în zona de graniță, nedefiniți de identitățile pe care trecutul fiecăruia încerca să le arunce asupra lor, cât de neonești și superficiali erau toți oamenii normali și, bineînțeles, că ei ar fi putut să
renunțe la droguri dacă ar fi vrut cu adevărat asta, stare pe care niciunul din ei nu o încercase prea mult timp până acum. Fir-ar a naibii, se gândi Patrick, golind al treilea pahar de vin alb și umplându-l imediat din sticla aburindă.
Trebuia să înceteze să se mai gândească la asta.
Cu un tată ca al lui (ce trist), personajele de autoritate și modelele în viață
reprezentaseră întotdeauna o problemă, dar Patrick găsise în Pierre un om al cărui exemplu l-ar fi putut urma cu un entuziasm necondiționat și ale cărui sfaturi le-ar fi putut asculta. Cel puțin până când Pierre încercase să-l limiteze la două grame de cocaină pe zi, în locul celor șapte pe care Patrick le considera indispensabile.
— Ești nebun, omule, strigase Pierre la el, de fiecare dată încerci să ajungi la extaz. Așa o să te omori.
Această ceartă stricase sfârșitul verii, dar oricum era timpul să scape de erupțiile inflamate care îi acopereau întregul corp și de ulcerațiile albe și usturătoare care îi apăruseră dintr-odată peste tot în gură, gât și stomac, așa că peste câteva zile se întorsese în Anglia, ca să se interneze în clinica lui preferată.
— Ah, les beaux jours, oftă Patrick și își înghiți somonul crud din câteva guri, pe nerăsuflate. Bău restul vinului alb, acum indiferent la gustul lui.
Cine se mai afla în restaurantul ăsta groaznic? Era extraordinar că nu se uitase până acum; sau, de fapt, nu chiar atât de extraordinar. Pe el nu l-ar fi chemat nimeni să rezolve Problema Altor Minți, chiar dacă, bineînțeles, VP - 32
oamenii ca Victor, care credeau că asta era o problemă, ajunseseră faimoși pentru faptul că erau complet absorbiți de funcționarea propriei minți. Ce coincidență stranie.
Patrick își roti ochii în jurul încăperii cu o răceală reptiliană. Îi ura pe toți, până la unul, mai ales pe bărbatul acela incredibil de gras care stătea lângă o blondă. Probabil că o plătea ca să-și ascundă dezgustul de a se afla în compania lui.
— Dumnezeule, cât de respingător ești, murmură Patrick. Te-ai gândit vreodată să ții regim? Da, exact, regim, sau nu ți-a trecut niciodată prin cap că ești îngrozitor de gras?
Patrick se simțea agresiv la modul răzbunător și necioplit. Alcoolul îți dă
o euforie atât de grosieră, se gândi el, amintindu-și înțeleapta declarație a primului său dealer de hașiș din școală, un hipiot drogat și plicticos pe nume Barry.
— Dacă aș arăta ca tine, râse el disprețuitor la bărbatul gras, m-aș
sinucide. Nu că ar fi nevoie de vreun stimulent.
Nu exista nicio îndoială, Patrick era anti-grași, sexist, anti-bătrâni, rasist, anti-normali, anti drogați și, bineînțeles, un snob, însă având un caracter atât de vehement, încât nimeni nu-i putea satisface cerințele. Sfida pe oricine să
numească o minoritate sau majoritate pe care el nu o ura, dintr-un motiv sau altul.
— E totul în regulă, domnule? întrebă unul dintre chelneri, luând murmurele lui Patrick ca pe o încercare de a comanda ceva.
— Da, da, spuse Patrick.
Ei, nu chiar totul, se gândi el, nu te poți aștepta la modul serios să fie cineva de acord cu asta. De fapt, ideea că totul era în regulă îl indigna periculos de mult. Confirmarea era o marfă prea rară pentru a fi irosită pe o astfel de declarație ridicolă. Îi venea să-l cheme pe chelner înapoi, ca să
corecteze impresia falsă de mulțumire pe care ar fi putut să i-o transmită.
Dar iată alt chelner – nu aveau de gând să-l lase în pace niciodată? Ar fi suportat el asta, dacă ei ar fi făcut-o? – care îi aducea biftecul tartar. Patrick îl voia condimentat, foarte condimentat.
Câteva minute mai târziu, cu gura arsă de tabasco și ardei iute, Patrick devorase deja mormanul de carne crudă și pommes allumettes din farfurie.
— Așa, dragul meu, spuse el cu vocea lui de bonă, trebuie să bagi în tine ceva solid.
— Da, bonă, răspunse el supus. Bunăoară, un glonț sau un ac, nu, bonă?
— Un glonț, zău așa, spuse el iritat, un ac! Ce-o să urmeze? Ai fost întotdeauna un băiat straniu. Nimic bun n-o să iasă din asta, ascultă-mă pe mine, tinere.
VP - 33
O, Doamne, începea din nou. Vocile nesfârșite. Dialogurile solitare.
Trăncăneala îngrozitoare care se revărsa necontrolat. Patrick dădu pe gât un pahar întreg de vin roșu, cu un zel demn de Lawrence al Arabiei, așa cum îl interpreta Peter O’Toole când dădea gata un pahar de limonadă după o traversare însetată a deșertului.
— „Am cucerit Aqaba”, spuse Patrick holbându-se dement în gol și zvâcnind abil din sprâncene.
— V-ar interesa un desert, domnule?
În sfârșit, o persoană reală cu o întrebare reală, chiar dacă una destul de bizară. Cum ar fi putut să-l „intereseze” un desert?
— Da, spuse Patrick zâmbind larg, vreau o cremă de zahăr ars.
Se holbă la pahar. Categoric, vinul roșu începea să se desfășoare. Păcat că
îl băuse deja pe tot. Da, începuse să se desfășoare, ca un pumn care se deschide încet. Iar în palma lui… În palma lui, ce? Un rubin? O boabă de strugure? O piatră? Poate comparațiile nu făceau decât să mute aceeași idee înainte și înapoi, ușor deghizată, ca să lase impresia unui negoț profitabil. Sir Sampson Legend era singurul pețitor onest care ridicase vreodată osanale unei femei. „Dă-mi mâna, Odd, lasă-mă să o sărut; e la fel de caldă și moale ca
– oare ca ce? Odd, ca mâna cealaltă.”3 Ei, asta era o comparație riguroasă.
Comparația are niște limitări tragice. Plumbul din inima ciocârliei.
Dezamăgitoarea curbură a spațiului. Blestemul timpului.
