— Am plecat. Le-am abandonat când cea mai mare avea șase ani și cealaltă patru.

— Da’ ce spuneți, și cu cine au crescut?

— Cu tatăl lor.

— Și nu le-ați mai văzut?

— Le-am luat înapoi după trei ani.

— Ce chestie nasoală, de ce?

Am clătinat din cap, nu știam de ce.

VP - 48

— Eram foarte obosită, am spus.

Apoi m-am adresat Ninei, care acum mă privea de parcă nu m-ar fi văzut niciodată:

— Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.

I-am zâmbit, am făcut un semn spre Elena:

— Nu-i cumpărați nimic, lăsați-o baltă, nu-i nevoie. Păpușa se va găsi, bună ziua.

Am făcut un semn către soțul Rosariei, care mi s-a părut că-și recăpătase masca lui de om rău, și am ieșit din magazin.

VP - 49

15.

Acum eram foarte supărată pe mine însămi. Nu vorbeam niciodată despre acea perioadă din viața mea, n-o făceam nici măcar cu surorile mele, nici măcar în sinea mea. De fiecare dată când am încercat să deschid subiectul de față cu Bianca și Marta, împreună sau separat, mă ascultaseră într-o tăcere absentă, spuseseră că nu-și aminteau nimic, imediat începuseră să

vorbească despre altceva. Numai fostul meu soț, înainte să plece să lucreze în Canada, își întemeiase, uneori, protestele și resentimentele pe asta; dar era un bărbat inteligent și sensibil, se rușina el însuși pentru acea josnicie și depășea repede momentul fără să insiste. Cu atât mai mult, așadar, nu înțelegeam de ce mărturisisem lucrul acela atât de personal unor străine, persoane foarte diferite de mine, care, deci, n-ar fi putut să-mi înțeleagă

niciodată motivele și care, în mod sigur, în momentul acela, mă bârfeau. Nu suportam asta, nu puteam să mi-o iert, mă simțeam expusă, dată în vileag.

Am hoinărit prin piață încercând să mă liniștesc, dar ecoul frazelor pe care le rostisem, expresia și cuvintele de dezaprobare ale Rosariei, zvâcnirea din privirea Ninei mi-au interzis, ba mai mult, au accentuat o furie încordată.

Inutil să-mi spun că nu conta, cine erau alea două, când le-aș fi revăzut după

acea vacanță. Mi-am dat seama că, dacă părerea aceea îmi putea fi de ajutor ca s-o reevaluez în mod real pe Rosaria, nu-mi folosea deloc în cazul Ninei.

Privirea ei se întorsese de la mine cu o tresărire, dar fără să mă piardă din ochi: doar dăduse înapoi în viteză, ca și cum ar fi căutat un punct în depărtare, în fundul pupilelor, de unde să mă privească fără riscuri. Nevoia aceea urgentă de distanță mă rănise.

Am umblat lipsită de chef printre vânzători de mărfuri de toate felurile și între timp o vedeam așa cum, uneori, o văzusem în acele zile, în picioare, de la spate, când, cu mișcări lente și precise își întindea crema pe picioarele tinere, pe brațe, pe umeri și, în fine, cu o răsucire înțepenită, până pe spate, până unde reușea să ajungă, așa încât uneori îmi dorisem să mă ridic și să

spun lasă, fac eu asta, te ajut, așa cum, atunci când eram mică, mă gândeam să fac cu mama mea sau cum făcusem adesea cu fiicele mele. Brusc mi-am dat seama că, zi după zi, fără să vreau, o implicasem de departe, cu sentimente care alternau și care adesea erau contradictorii, în ceva ce nu știam să descifrez, dar care, în mod intens, îmi aparținea. Și din cauza asta, poate, acum eram furioasă. Folosisem instinctiv împotriva Rosariei un moment opac al vieții mele și o făcusem ca s-o șochez, dar și, într-un anumit VP - 50

sens, s-o sperii, era o femeie care mi se părea dezagreabilă, perfidă. Dar în realitate aș fi dorit să vorbesc despre acele lucruri numai cu Nina, cu altă

ocazie, precaut, ca să mă fac înțeleasă.

Curând a început din nou să plouă și a trebuit să mă adăpostesc în clădirea pieței acoperite, între mirosuri puternice de pește, de busuioc, de oregano, de ardei. Acolo, izbită de adulți și copii care veneau în fugă râzând, uzi de ploaie, am început să mă simt rău. Mirosurile din piață mă îngrețoșau, aerul mi se părea din ce în ce mai cald, simțeam că iau foc, transpiram, iar răcoarea venită în valuri de afară, de la ploaie, îmi îngheța transpirația pe mine, îmi dădea senzația de amețeală. Am cucerit un loc lângă intrare, strivită de oamenii care se uitau cum curge apa în cascadă și copiii care zbierau, vesel îngroziți mai întâi de fulgere și apoi de tunete. M-am așezat aproape pe prag ca să mă las izbită numai de aerul proaspăt și am încercat să-mi controlez încordarea.

Ce lucru îngrozitor făcusem, în fond. Fusesem, cu ani în urmă, o fată care se simțea pierdută, asta cu siguranță. Speranțele tinereții păreau deja toate consumate, mi se părea că dau înapoi rapid cu spatele spre mama mea, bunica mea, înlănțuirea de femei mute sau țâfnoase din care proveneam.

Ocazii pierdute. Ambițiile erau încă arzătoare și hrănite de corpul tânăr, de o imaginație care aduna plan lângă plan, dar simțeam că obsesia mea creativă

era dată la o parte tot mai mult de realismul afacerilor universităților și de atitudinile oportuniste privind o posibilă carieră. Mi se părea că sunt închisă

în propriul meu cap, fără șansa de a mă pune la încercare, și eram exasperată.

Existaseră mici episoade alarmante, nu gesturi firești de disconfort, fără o capacitate distructivă îndreptată spre simboluri, ci ceva de o altă natură.

Acum sunt fapte fără cap și coadă, îmi revin în minte într-o ordine tot mai diferită. Într-o după-amiază de iarnă, de exemplu, învățam în bucătărie, lucram de luni de zile la un eseu pe care, deși scurt, nu reușeam să-l termin.

Nimic nu era pertinent, în capul meu se înmulțeau ipotezele, mă temeam că

însuși profesorul care mă încurajase să-l scriu n-o să mă mai ajute să-l public, o să mi-l respingă.

Marta se juca sub masă, la picioarele mele, Bianca stătea lângă mine, se prefăcea că citește și scrie imitându-mi gesturile, strâmbăturile. Nu știu ce s-a întâmplat. Poate că-mi spusese ceva și eu nu-i răspunsesem; poate că voia doar să înceapă unul dintre jocurile ei mereu un pic violente; cert e că dintr-odată, în timp ce atenția mea se afla în căutarea unor cuvinte care nu mi se păreau niciodată suficient de coerente și potrivite, am simțit o palmă

lovindu-mă peste ureche.

N-a fost nimic serios, Bianca avea cinci ani, nu-mi putea face rău cu VP - 51

adevărat. Dar am tresărit, am simțit o durere arzătoare, de parcă o linie neagră și tăioasă decupase clar gândurile deja prost conturate și oricum atât de îndepărtate de bucătăria în care ne aflam, de sosul pentru cină care bolborosea pe ochiurile aprinse, de limbile ceasului care se mișcau consumând arcul redus de timp pe care-l puteam dedica dorinței mele de cercetare, invenție, consens, rol, banilor mei de cheltuit. Am lovit-o pe fetiță

fără să stau pe gânduri, fulgerător, nu tare, abia-abia cu vârful degetelor peste un obraz.

Să nu mai faci asta, am spus pe un ton prefăcut didactic și ea a zâmbit, a încercat să mă lovească din nou, era sigură că începuse, în sfârșit, un joc. Dar eu i-am luat-o înainte și am lovit-o iarăși, un pic mai tare, să nu mai îndrăznești niciodată, Bianca. Râsul ei a sunat răgușit de data asta, avea o ușoară uimire în ochi și am lovit-o încă o dată tot cu vârful degetelor, și încă

o dată și încă o dată, în mama ta nu dai, nu trebuie s-o faci și, în sfârșit, ea a înțeles că nu mă jucam, a început să plângă cu disperare.

Simt lacrimile fetiței sub degete, continui s-o lovesc. O fac ușor, am controlul gestului, dar la intervale tot mai scurte, cu hotărâre, nu un posibil act educativ, ci violență pură, înfrânată, dar reală. Ieși afară, îi spun fără să

ridic vocea, afară, mama trebuie să lucreze și o apuc cu putere de un braț, o târăsc pe coridor, ea plânge, zbiară, dar încearcă iarăși să mă lovească și eu o las acolo și închid ușa în urma mea cu o lovitură fermă a mâinii, nu vreau să

te mai văd.

Ușa avea un mare geam translucid. Nu știu ce s-a întâmplat, poate că am împins-o cu prea mare energie, sigur s-a închis cu un zgomot puternic, geamul s-a făcut țăndări. Bianca a apărut cu ochii holbați, mică, dincolo de dreptunghiul gol, nu mai zbiera. M-am uitat la ea consternată, la ce puteam ajunge, eram speriată de mine însămi. Ea stătea nemișcată, nevătămată, lacrimile îi curgeau în continuare, dar mute. Mă străduiesc să nu mă gândesc niciodată la momentul acela, la Marta care mă trăgea de fustă, la fetița de pe coridor care mă țintuia cu privirea printre bucățile sparte de geam, mă trece o transpirație rece când mă gândesc, mi se taie respirația. Transpir și aici la intrarea în piață, mă sufoc și nu reușesc să-mi reglez din nou bătăile inimii.

VP - 52

16.

Imediat cum a mai stat ploaia, m-am avântat afară în fugă, acoperindu-mi capul cu geanta. Nu știam unde să mă duc, în mod sigur nu voiam să mă