Puteam ieși să caut un restaurant, dar de oboseală am renunțat să mănânc, mi-era somn.
În dormitor erau două ferestre mari, le-am deschis larg, am stins luminile.
Am văzut că afară, din când în când, din întuneric se aprindea violent lumina farului care năvălea preț de câteva secunde în cameră. N-ar trebui să ajungi niciodată într-un loc necunoscut seara, totul este vag, fiecare lucru este lesne exagerat. M-am întins pe pat cu halatul pe mine și cu părul ud, am fixat cu privirea tavanul așteptând momentul în care urma să devină alb de lumină, am ascultat zgomotul îndepărtat al unei bărci cu motor și un cântec slab care semăna cu un mieunat. Parcă nu existam. M-am răsucit pe o parte, adormită, și am atins ceva pe pernă care mi s-a părut un obiect rece din hârtie velină.
Am aprins lumina. Pe materialul foarte alb al feței de pernă era o insectă
lungă de trei sau patru centimetri, părea o muscă mare. Avea aripi membranoase, era maroniu-închis, zăcea înțepenită. Mi-am zis: e o cicadă, poate că i-a plesnit burta pe perna mea. Am atins-o ușor cu o margine a halatului, s-a mișcat, s-a calmat imediat. Mascul, femelă. Pântecele femelelor nu are membrane elastice, nu cântă, e mut. Mi s-a făcut silă. Cicada înțeapă
măslinii și face să picure mana din scoarța frasinului sălbatic. Am ridicat VP - 6
precaut perna, m-am dus la fereastră și am scuturat insecta. Așa a început vacanța mea.
VP - 7
3.
A doua zi am pus în geantă costume de baie, prosoape, cărți, fotocopii, caiete, am urcat în mașină și am călătorit în căutare de plajă și mare de-a lungul drumului care mărginea coasta. După vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin.
Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră complet înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termina pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. Fiecare trosnet de con uscat sau bufnitură, culoarea închisă a semințelor, toate îmi amintesc de gura mamei mele care râde în timp ce zdrobește cojile, extrage fructele gălbioare, le dă surorilor mele să le mănânce și ele le iau gălăgios, de mine care tac în așteptare, sau le mănâncă ea însăși, murdărindu-și de praf închis la culoare buzele și spunând, ca să mă învețe să fiu mai puțin timidă: asta e, ție nimic, ești mai rău decât un con necopt.
Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vântului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. Am fost atentă să nu mă împiedic în rădăcinile lucioase care traversau poteca și mi-am stăpânit dezgustul provocat de șopârlele prăfuite care, la trecerea mea, abandonau peticele de soare și fugeau în căutarea unui adăpost. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipți care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.
Locul mi-a plăcut imediat. M-au calmat amabilitatea bărbatului bronzat de la casă, blândețea tânărului băiaș nemusculos, dar înalt și foarte slab, îmbrăcat în tricou și pantaloni scurți roșii, care m-a însoțit la umbrelă.
Nisipul era o pulbere albă, am făcut o baie lungă în apa cristalină, am făcut puțină plajă. Apoi m-am instalat la umbră cu cărțile mele și am lucrat, în tihnă, până la apus, bucurându-mă de briză și de transformările rapide ale mării. Ziua s-a scurs într-un asemenea amestec liniștit de muncă, reverii și răsfăț, încât de atunci am hotărât să mă întorc mereu acolo.
În mai puțin de o săptămână, totul s-a transformat într-o obișnuință
VP - 8
netulburată. Traversam pădurea de pini și-mi plăcea scrâșnetul conurilor care se deschideau la soare, mireasma unor frunze mici verzi care păreau a fi de mirt, bucățile de scoarță care se desprindeau de pe eucalipți. De-a lungul potecii îmi imaginam iarna, pădurea de pini înghețată între cețuri, ghimpele care făcea bace roșii. Bărbatul de la casă mă întâmpina în fiecare zi, la sosire, cu respectuoasă plăcere, beam cafeaua la bar, o apă minerală.
Băiașul, pe care-l chema Gino și era sigur student, îmi deschidea prompt umbrela și patul pliant, apoi se retrăgea la umbră – cu buzele mari întredeschise, cu privirea concentrată – ca să sublinieze cu creionul paginile unui volum gros pentru cine știe ce examen.
Mă înduioșa când mă uitam la el. De obicei ațipeam uscându-mă la soare, dar uneori nu dormeam, apropiam pleoapele și îl studiam cu simpatie, fiind atentă să nu-și dea seama. Nu părea liniștit, își arcuia adesea corpul frumos și agitat, cu o mână își ciufulea părul foarte negru, își frământa bărbia.
Fiicelor mele le-ar fi plăcut mult, mai ales Martei, care se îndrăgostea ușor de băieții uscățivi și agitați. Mie, cine știe? Mi-am dat seama de o bună
perioadă de timp că din mine păstrez prea puțin, iar din ele totul. Și pe Gino, acum, îl priveam prin filtrul experiențelor Biancăi, ale Martei, conform gusturilor și pasiunilor care, îmi închipui, le aparțin lor.
Tânărul învăța, dar părea că are senzori independenți de vedere. Dacă
doar mă mișcam ca să mut patul pliant de la soare la umbră, sărea în picioare, mă întreba dacă aveam nevoie de ajutor. Zâmbeam, îi făceam semn că nu, ce mare lucru să muți un pat pliant. Îmi era de-ajuns să mă simt ocrotită, fără termene de ținut minte, fără urgențe de înfruntat. Nimeni nu mai depindea de grija mea și eu însămi, în sfârșit, nu-mi mai eram o povară.
VP - 9
4.
Le-am observat târziu pe tânăra mamă și pe fiica ei. Nu știu dacă erau acolo încă din prima mea zi la mare sau dacă au apărut după aceea. În cele trei sau patru zile care au urmat sosirii mele abia am fost atentă la un grup cam gălăgios de napolitani, copii, adulți, un bărbat de vreo șaizeci de ani cu o expresie rea, patru sau cinci puști care se luptau cu ferocitate în apă și pe uscat, o femeie lată cu picioare scurte și sânii grei, până în patruzeci de ani poate, care făcea drumuri dese de la plajă la bar și invers, târând cu suferință o burtă de gravidă, cu arcul ei mare și gol întins între cele două
piese ale costumului de baie. Erau toți înrudiți, părinți, bunici, fii, nepoți, veri, cumnați și râdeau zgomotos. Când se strigau pe nume, se auzeau niște țipete interminabile, se adresau unii altora pe tonuri exclamative sau complice, uneori se certau: o familie numeroasă, asemănătoare cu cea din care făcusem eu parte când eram mică, aceleași glume, aceleași dulcegării, aceleași crize de nervi.
Într-o zi, am ridicat privirea din carte și le-am văzut pentru prima oară, femeia foarte tânără și fetița. Se întorceau de la mal spre umbrelă, ea, care nu avea mai mult de douăzeci și șase de ani, cu capul în pământ, și micuța de trei sau patru ani, cu nasul în sus, privind-o fascinată, strângând în brațe o păpușă în felul în care o mamă își ține copilul în brațe. Își vorbeau cu calm, ca și cum numai ele ar fi existat. Femeia însărcinată, de la umbrelă, urla ceva cu țâfnă în direcția lor și o femeie masivă, căruntă, îmbrăcată din cap până-n picioare, care avea în jur de cincizeci de ani, poate mama, făcea semne nemulțumite dezaprobând nu știu ce anume. Dar fata părea surdă și oarbă, îi vorbea în continuare copilei și venea dinspre mare cu pași măsurați, lăsând pe nisip urma închisă la culoare a tălpilor ei.
Făceau și ele parte din marea familie gălăgioasă, dar ea, tânăra mamă, văzută așa, de la distanță, cu corpul ei subțire, cu costumul de baie întreg ales cu rafinament, gâtul delicat, forma frumoasă a capului cu părul lung și ondulat, de un negru strălucitor, chipul de indiană cu pomeții proeminenți, sprâncenele marcate și ochii oblici, mi s-a părut o anomalie a grupului, un organism în mod misterios nesupus regulii, victima, deprinsă de-acum, a unei răpiri sau a unui schimb la naștere.
De atunci am căpătat obiceiul să privesc, când și când, în direcția lor.
Micuța avea ceva ciudat, nu știu ce anume însă, o tristețe de copil sau o boală silențioasă. Tot chipul ei exprima o rugăminte permanentă adresată
VP - 10
mamei de a sta împreună: o formă de implorare fără plânsete sau toane, iar mama nu se dădea în lături. Am observat o dată atenția delicată cu care-i întindea cremă pe corp. Altă dată m-a impresionat timpul leneș petrecut în apă de cele două, mama care-și ținea fiica strâns de mijloc, fata care-i înconjura cu brațele gâtul mamei. Râdeau, bucurându-se de plăcerea de a-și simți corpurile lipite unul de altul, de a-și atinge nasul cu nasul, de a gâlgâi în apă, de a se pupa. La un moment dat, le-am văzut jucându-se împreună cu păpușa. O făceau distrându-se tare, o îmbrăcau, o dezbrăcau, se prefăceau c-o ung cu cremă de protecție solară, îi făceau baie într-o găletușă verde, o uscau frecând-o ca să nu i se facă frig, o strângeau la piept parcă alăptând-o sau o îmbuibau cu terci de nisip, o țineau la soare lângă ele, întinsă pe același cearșaf. Dacă tânăra era în sine frumoasă, ceva în felul ei de a fi mamă o distingea, părea că nu are chef de nimic altceva decât de fetiță.
Nu că n-ar fi fost bine integrată în marea ei familie. Sporovăia încontinuu cu femeia însărcinată, participa la jocuri de cărți cu unii tineri negri de soare de aceeași vârstă cu ea, veri cred, se plimba pe mal cu bărbatul în vârstă cu expresia feroce (tatăl ei?) sau cu tinere femei gălăgioase, surori, verișoare, cumnate. Nu mi s-a părut că ar avea un soț sau pe cineva care să fie în mod evident tatăl fetiței. Am observat, în schimb, că toți membrii familiei aveau grijă de ea și de micuță cu afecțiune. Cărunta, o femeie masivă în jur de cincizeci de ani, o însoțea la bar ca să-i cumpere înghețată celei mici. Puștii, la o strigare a ei fermă, își întrerupeau încăierările și, chiar dacă pufneau nemulțumiți, mergeau să ia apă, mâncare, ce-i trebuia. Cum mama și fiica se îndepărtau câțiva metri de țărm într-o mică barcă pneumatică roșu-albastră, femeia însărcinată urla Nina, Lenù, Ninetta, Lena și dădea fuga la mal gâfâind și alarmându-l și pe băiaș care sărea în picioare ca să supravegheze mai bine situația. O dată, când de tânără s-au apropiat doi tipi care voiau s-o agațe, au intervenit imediat verii și s-au pus pe îmbrânceli și jigniri, aproape că s-a iscat o încăierare.
O vreme n-am știut dacă pe mamă sau pe fiică o chema Nina, Ninù, Ninè, erau multe nume și am făcut eforturi, dată fiind seria densă de chemări, dar n-am ajuns la vreo certitudine. Apoi, tot auzindu-le vocile, țipetele, am înțeles că Nina era mama. Mai complicat a fost cu fetița, la început m-am zăpăcit. Am crezut că are o poreclă de genul Nani sau Nena sau Nennella, dar pe urmă am înțeles că acelea erau numele păpușii, de care fetița nu se despărțea niciodată și căreia Nina îi acorda atenție ca și cum ar fi fost vie, aproape a doua ei fiică. Pe fetiță, în realitate, o chema Elena, Lenù, și mama o striga mereu Elena, iar rudele Lenù.
Nu știu de ce, mi-am notat numele acelea în caietul meu, Elena, Nani, Nena, Leni; poate pentru că-mi plăcea cum le rostea Nina. Le vorbea fetiței și VP - 11
păpușii ei în dialectul napolitan cu o intonație plăcută, dialect pe care-l iubesc, acela duios al jocului și al gingășiilor. Eram fascinată. Limbile au pentru mine un venin secret care, din când în când, face clăbuci și pentru care nu există antidot. Îmi amintesc dialectul în gura mamei mele când pierdea intonația blândă și zbiera la noi, intoxicată de nemulțumire: n-o mai scot la capăt cu voi, nu. Porunci, urlete, insulte, în cuvintele ei se simțea o existență tensionată, ca atunci când atingerea ușoară a unor nervi tociți duce la dispariția, cu suferință, a oricărei bune-creșteri. O dată, de două, de trei ori ne-a amenințat pe noi, fiicele ei, că o să plece, o să vă treziți dimineața și n-o să mă mai găsiți. Mă trezeam în fiecare zi tremurând de frică. În realitate, era mereu acolo, în cuvinte dispărea din casă încontinuu. Femeia aceea, Nina, părea liniștită și am fost invidioasă.
VP - 12
5.
Se scursese deja o săptămână de vacanță: timp frumos, un vânt ușor, multe umbrele goale, intonații dialectale din toată Italia amestecate cu dialectul local și câteva limbi străine ale unor oameni care se bucurau de soare.
