Am intuit că sosise tatăl Elenei, soțul Ninei. Printre napolitani s-a simțit imediat un aer de petrecere, s-au îngrămădit în jurul lui până când aproape mi-au atins umbrela. Am văzut că fetița desfăcea cadouri, că Nina proba o pălărie urâtă de paie. Apoi nou-sositul a arătat ceva spre mare, o barcă albă

cu motor. Bărbatul în vârstă cu expresie de om rău, puștanii, femeia căruntă

și masivă, verii și verișoarele s-au îngrămădit pe mal, urlând și agitându-și brațele în semn de salut. Barca cu motor a trecut de linia geamandurilor roșii, a făcut slalom printre înotători, a trecut peste linia geamandurilor albe și a ajuns cu motorul pornit printre copiii și bătrânii care făceau baie în apa adâncă de un metru. Au sărit jos imediat niște bărbați vânjoși cu chipuri palide, femei de o bogăție urâtă, copilași obezi. Îmbrățișări, pupături pe obraji, Nina și-a pierdut pălăria, luată de vânt. Soțul ei, ca un animal VP - 15

înțepenit care, la primul semn de pericol, țâșnește cu o forță și o hotărâre neașteptate, deși ținând fetița în brațe, a prins-o din zbor înainte să ajungă

în apă și i-a înapoiat-o. Ea și-a îndesat-o mai bine pe cap, pălăria mi s-a părut brusc frumoasă și am simțit o împunsătură irațională de disconfort.

Zăpăceala a crescut. Cei nou-veniți erau în mod evident dezamăgiți de dispunerea umbrelelor, soțul l-a convocat pe Gino, a venit și administratorul complexului. Mi s-a părut că înțeleg că voiau să stea toți laolaltă, familia care locuia acolo și aceea venită în vizită, formând un bivuac compact de paturi pliante și șezlonguri și provizii și copii și adulți plini de veselie. Arătau în direcția mea unde erau două umbrele libere, gesticulau mult, mai ales femeia însărcinată care, la un moment dat, a început să le ceară vecinilor să

se mute, să treacă de la o umbrelă la alta cum se obișnuiește la cinematograf când cineva te roagă politicos, dacă vrei, să te muți câteva locuri mai încolo.

S-a creat o atmosferă de joc. Vilegiaturiștii ezitau, nu aveau chef să se mute cu tot calabalâcul, dar copilașii și adulții din familia napolitană deja o făceau cu jovialitate și, în cele din urmă, cei mai mulți se mutau aproape cu plăcere.

Am deschis o carte, dar de-acum mă simțeam prinsă într-o învălmășeală

de sentimente tăioase care, la fiecare sunet, culoare, miros care mă izbeau, deveneau și mai dure. Oamenii ăia mă indispuneau. Mă născusem într-un mediu nu foarte diferit, unchii mei, verii mei, tatăl meu erau așa, de o cordialitate dominantă. Ceremonioși, de obicei foarte sociabili, orice întrebare suna pe buzele lor ca o poruncă vag corijată de o falsă bonomie și, la nevoie, știau să fie vulgar de jignitori și violenți. Mama mea se rușina de firea de plebeu a tatălui meu și a rudelor, voia să fie diferită, se juca, din interiorul acelei lumi, făcând pe doamna bine îmbrăcată și cu sentimente rafinate. Dar la primul conflict masca nu rezista, și ea își însușea, de asemenea, comportamentul și limbajul celorlalți, cu o violență similară. O

observam uluită și dezamăgită și plănuiam să nu-i semăn, să devin eu diferită cu adevărat și să-i demonstrez astfel că era inutil și rău să ne sperie cu acele n-o să mă mai vedeți niciodată niciodată niciodată, chiar trebuia să

se schimbe, sau chiar trebuia să plece de acasă, să ne părăsească, să dispară.

Cât sufeream pentru ea și pentru mine, cât mă rușinam că ieșisem din pântecele ei de persoană nemulțumită. Gândul acela, în haosul de pe plajă, m-a enervat și mai mult și disprețul pentru comportamentul acelor oameni a crescut, împreună cu o urmă de anxietate.

Între timp ceva anume blocase mutările. Era o familie cu care femeia însărcinată nu reușea să se înțeleagă, altă limbă, străini, voiau să rămână sub umbrela lor. Au încercat puștii, verii încruntați să-i convingă, bătrânul sever, nimic. Apoi mi-am dat seama că vorbeau cu Gino, privind în direcția mea.

VP - 16

Băiașul și femeia însărcinată au venit spre mine, parcă în delegație.

Tânărul, stânjenit, mi i-a arătat pe străini – tată, mamă, doi băieți de câțiva ani. Le-a spus nemți, m-a întrebat dacă știam limba, dacă voiam să fac pe interpreta și femeia, ținându-și o mână la spate și împingându-și în față

pântecele la vedere, a adăugat în dialect că nu te puteai înțelege cu ăia, trebuia să le zic că era vorba doar să se mute la altă umbrelă, nimic altceva, ca să le permită lor să stea toți împreună, prieteni și rude, era o petrecere.

I-am făcut lui Gino, rece, semn că accept, m-am dus să vorbesc cu nemții, s-a dovedit că erau olandezi. Am simțit privirea Ninei asupra mea, am vorbit cu voce tare și sigură, încă de la primele cuvinte am avut chef, nu știu de ce, să-mi etalez competențele, am conversat cu plăcere. Capul familiei a fost de acord, atmosfera de prietenie s-a reinstalat, olandezii și napolitanii au fraternizat. Când m-am întors la umbrela mea, am trecut pe lângă Nina intenționat și pentru prima oară am văzut-o de aproape. Mi s-a părut mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, epilarea inghinală era prost făcută, fetița pe care o ținea în brațe avea un ochi lăcrimos foarte înroșit și fruntea plină

de bubițe de la transpirație, păpușa era urâtă și murdară. M-am întors la locul meu, păream calmă, dar mă simțeam foarte agitată.

Am încercat din nou să citesc, fără să reușesc. M-am gândit din nou nu la ce le spusesem olandezilor, ci la tonul folosit cu ei. M-a apucat bănuiala că

fusesem, fără să vreau, mesagera acelui marasm dominator, că tradusesem într-o altă limbă esența unei grosolănii. Eram supărată acum pe napolitani, pe mine însămi. De aceea, când femeia însărcinată a arătat spre mine cu o mutră suferindă și s-a adresat puștilor, bărbaților, lui Gino și a strigat: hai, că

se mută și doamna – nu-i așa, doamnă, că vă mutați?, am răspuns aspru, cu o agresivă posomorâre: nu, stau bine aici, îmi pare rău, dar n-am niciun chef să mă mut.

VP - 17

7.

Am plecat la apus, ca de obicei, dar încordată, mâhnită.

După refuzul meu, femeia însărcinată insistase pe un ton din ce în ce mai agresiv, venise bărbatul în vârstă cu fraze de genul ce vă costă, astăzi ne faceți nouă o favoare, mâine vă facem noi una; dar totul a durat numai câteva minute, poate că n-am avut nici măcar timp să spun un alt nu clar, m-am limitat să clatin din cap de câteva ori; apoi soțul Ninei a pus capăt chestiunii rostind o frază aspră, de departe, dar tare, a spus gata, e bine așa cum stăm, lăsați-o în pace pe doamna și s-au retras toți, tânărul băiaș

ultimul, murmurând niște scuze și întorcându-se la locul lui.

Cât am rămas pe plajă, m-am prefăcut că citesc. În realitate, auzeam parcă

amplificat dialectul clanului, țipetele lor, râsetele și asta mă împiedica să mă

concentrez. Sărbătoreau ceva, mâncau, beau, cântau, păreau să creadă că pe plajă ar fi doar ei sau că oricum noi am avea numai datoria să ne arătăm bucuroși de fericirea lor. Din proviziile pe care le transportaseră în barca cu motor au ieșit de toate, ore în șir, un prânz copios, vin, prăjituri, lichioruri.

Nimeni nu s-a mai uitat nici măcar o dată în direcția mea, nimeni n-a zis vreun cuvânt nici măcar vag ironic referitor la mine. Doar când m-am îmbrăcat și am dat să plec, femeia cu burta mare a părăsit grupul și a venit spre mine. Mi-a întins o farfurioară cu o felie de prăjitură cu înghețată de culoarea zmeurei.

— Este ziua mea de naștere, a spus serioasă.

Am luat prăjitura chiar dacă n-aveam chef.

— La mulți ani, cât împliniți?

— Patruzeci și doi.

M-am uitat la pântecele ei, buricul bulbucat ca un ochi.

— Aveți o burtă destul de mare.

S-a arătat foarte încântată.

— E fată. Nu rămâneam însărcinată, și acum iată-ne.

— Cât mai aveți?

— Două luni. Cumnata mea a avut-o devreme pe a ei, eu a trebuit să

aștept opt ani.

— Sunt lucruri care se întâmplă când trebuie să se întâmple. Mulțumesc și din nou la mulți ani.

Am dorit să-i dau farfurioara înapoi după două înghițituri, dar ei nu i-a păsat.

VP - 18

— Aveți copii?

— Două fete.

— Le-ați făcut devreme?

— Când am făcut-o pe prima, aveam douăzeci și trei de ani.