— Am simțit că mor.

— Fiica mea s-a pierdut chiar într-o duminică de august, cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, dar eu nu vedeam nimic, angoasa te orbește. În astfel de cazuri, străinii sunt mai de folos.

— Bine că erați aici, se întâmplă multe lucruri urâte, a spus Rosaria.

Apoi, în mod evident, privirea i-a căzut pe spatele meu, fiindcă a exclamat cu oroare:

— Sfântă Fecioară, ce-ați pățit aici la spate, ce a fost?

— Un con, în pădurea de pini.

— Ce urât e, nu v-ați dat cu nimic?

S-a dus să ia o alifie de-a ei, a spus că făcea minuni. Nina și cu mine am rămas singure, auzeam țipetele insistente ale fetiței.

— Nu se liniștește, am spus.

Nina a zâmbit.

— E o zi urâtă: am găsit-o pe ea și s-a pierdut păpușa.

— O s-o găsiți.

— Sigur, dacă n-o găsim, ce facem, mi se îmbolnăvește. Am simțit, brusc, ceva rece pe spate, Rosaria venise pe tăcute în spatele meu și deja întindea alifia ei.

— Cum e?

— Bine, mulțumesc.

A continuat cu o delicatețe grijulie. Când a terminat, mi-am pus rochia peste costum, mi-am luat geanta.

— Pe mâine, am spus, grăbită să plec.

— O să vedeți că deja diseară n-o să mai aveți nimic.

— Da.

M-am uitat încă o clipă la Elena care se zvârcolea și se răsucea în brațele VP - 29

tatălui ei, strigându-le alternativ pe mamă și pe păpușă.

— Să mergem, i-a spus Rosaria cumnatei, să-i găsim păpușa, că nu mai pot s-o aud cum zbiară.

Nina mi-a făcut un semn de salut, a fugit spre fetița ei. Rosaria, în schimb, a început imediat să întrebe copiii și părinții, scotocind între timp fără să

ceară voie printre jucăriile îngrămădite sub umbrele.

Am urcat dunele, am intrat în pădurea de pini, dar și acolo mi s-a părut că

aud urletele fetiței. Eram zăpăcită, mi-am dus o mână la piept ca să-mi calmez inima care bătea cu putere. Luasem eu păpușa, era în geantă.

VP - 30

11.

În timp ce conduceam spre casă m-am liniștit. Am descoperit că nu reușeam să-mi amintesc momentul precis al unei acțiuni pe care acum o consideram caraghioasă, caraghioasă pentru că era lipsită de sens. Mă

simțeam în pielea cuiva care constată un pic speriată, un pic amuzată: ia te uită ce mi s-a întâmplat.

Probabil că avusesem un val din acelea de milă care mă apucau încă de când eram mică, fără vreun motiv evident, față de persoane, animale, plante, lucruri. Explicația mi-a plăcut, mi s-a părut că face aluzie la ceva mai intrinsec nobil. Fusese un impuls irațional de a salva, m-am gândit. Nena, Nani, Nennella sau cum o chema. Am văzut-o abandonată în nisip, răvășită, cu fața pe jumătate acoperită ca și cum era pe cale să se sufoce, și am tras-o de-acolo. O reacție infantilă, nimic special, nu creștem niciodată cu adevărat.

Am hotărât că a doua zi o s-o restitui. O să mă duc pe plajă foarte devreme, o s-o vâr în nisip chiar în locul unde o abandonase Elena, o să fac în așa fel încât s-o găsească ea însăși. O să mă joc un pic cu fetița și apoi o să spun ce-i aici, uite, hai să săpăm. M-am simțit aproape fericită.

Acasă am golit geanta de costume și cearșafuri și creme, dar am lăsat păpușa în ea ca să fiu sigură, a doua zi, că n-o uit. Am făcut duș, am spălat costumele, le-am pus la uscat. Mi-am pregătit și o salată pe care am mâncat-o pe terasă privind marea, spuma din jurul limbilor de pământ stâncos de lavă, alinierea norilor negri care părăseau orizontul. Apoi, pe neașteptate, mi s-a părut că am făcut ceva urât, fără intenție, dar urât. Un gest precum cele din timpul somnului, când te răsucești în pat și răstorni lampa de pe noptieră. Mila n-are legătură cu asta, m-am gândit, n-a fost vorba de un sentiment generos. M-am simțit ca o picătură care alunecă pe o frunză după

ploaie, târâtă de o mișcare în mod clar inevitabilă. Acum încerc să găsesc justificări, dar nu există. Mă simt confuză, lunile ușoare poate că s-au terminat deja, mă tem că revin gânduri prea rapide, imagini învolburate.

Marea e pe cale să devină o fâșie violet, s-a stârnit vântul. Ce schimbătoare e vremea, temperatura a scăzut brusc. Elena încă plânge pe plajă, Nina e disperată, Rosaria a răscolit milimetru cu milimetru plaja, clanul s-o război deja cu toți vilegiaturiștii. A zburat un șervet de hârtie, am strâns masa, pentru prima oară după multe luni m-am simțit singură. Am văzut departe, pe mare, perdele de ploaie întunecată curgând jos din nori.

Vântul, în decurs de câteva minute, devenise puternic, cu vuiete lungi VP - 31

atingea clădirea și sufla în casă praf, frunze uscate, insecte moarte. Am închis ușa terasei, am luat geanta, m-am așezat pe micul divan din fața ferestrelor imense. Nu reușeam să-mi păstrez neschimbate nici măcar intențiile. Am scos păpușa, am răsucit-o perplexă în mâini. Nu avea haine, cine știe pe unde le abandonase Elena. Era mai grea decât crezusem, avea probabil apă în ea. Puținul păr blond îi ieșea din țeastă în mici smocuri la distanță unul de altul. Obrajii îi erau prea umflați, avea niște ochi albaștri tâmpi și buze mici cu o gaură neagră la mijloc. Bustul era lung, burta proeminentă, între picioarele grase și scurte abia se vedea o linie verticală

care continua între fesele late.

Mi-ar fi plăcut s-o îmbrac. Mi-a venit ideea să-i cumpăr niște haine, o surpriză pentru Elena, ca o compensație. Ce înseamnă o păpușă pentru o fetiță. Avusesem una cu un păr frumos buclat, mă ocupam mult de ea, n-o pierdusem niciodată. O chema Mina, mama spunea că eu îi pusesem numele.

Mina, mammina1. Mammuccia, mi-a venit în minte, un sinonim pentru păpușă care nu se mai folosește de mult. Să te joci cu mammuccia. Mama îmi permisese foarte rar să mă joc cu corpul ei. Se enerva imediat, nu-i plăcea să

facă pe păpușa. Râdea, se eschiva, se înfuria. O enerva s-o pieptăn, să-i pun panglici, să-i spăl fața și urechile, s-o dezbrac, s-o îmbrac la loc.

Eu în schimb nu. Mare fiind, m-am străduit să nu uit niciodată suferința de a nu putea mânui părul, fața, corpul mamei mele. De aceea am fost, răbdătoare, păpușa Biancăi, în primii ei ani de viață. Ea mă târa sub masa din bucătărie, era refugiul nostru, mă punea să mă întind. Eram foarte obosită, îmi amintesc: Marta nu închidea ochii noaptea, dormea un pic doar ziua, iar Bianca era permanent în picioarele mele plină de pretenții, nu voia să meargă la grădiniță, de fiecare dată când reușeam s-o las acolo se îmbolnăvea, complicându-mi și mai mult existența. Totuși încercam să-mi păstrez firea, voiam să fiu o mamă bună. Mă întindeam pe podea, mă lăsam îngrijită ca și cum aș fi fost bolnavă. Bianca îmi dădea medicamentele, mă

spăla pe dinți, mă pieptăna. Uneori adormeam, dar ea era mică, nu știa să

folosească pieptenele, când îmi smulgea părul tresăream trezindu-mă.

Simțeam cum îmi lăcrimează ochii de durere.

Eram atât de dezolată în acei ani. Nu mai reușeam să studiez, mă jucam fără bucurie, îmi simțeam corpul neînsuflețit, lipsit de dorințe. Când Marta începea să urle în cealaltă cameră, pentru mine era aproape o eliberare. Mă

ridicam întrerupând nepoliticos joaca Biancăi, dar mă simțeam nevinovată, nu eu mă scăpăm de fiica mea, a doua mea născută mă smulgea de lângă

prima. Trebuie să mă duc la Marta, mă întorc imediat, așteaptă. Ea începea 1 Mamă tânără sau soră mai mare.

VP - 32

să plângă.