sau rea.
Eu am pornit în direcția opusă, de-a lungul primului șir de umbrele, cu pași lenți. Mi se părea că sunt Elena, sau Bianca atunci când se pierduse, dar poate că eram doar eu însămi mică, revenindu-mi din uitare. Fetița care se pierde în mulțimea de pe plajă vede fiecare lucru neschimbat și totuși nu recunoaște nimic. Îi lipsește simțul orientării, ceva ce înainte îi făcea pe vilegiaturiști și umbrelele lor ușor de recunoscut. Fetița simte exact unde era și totuși nu știe unde este. Fetița privește în jurul ei cu ochi înspăimântați și vede că marea e marea, plaja e plaja, lumea e lumea, vânzătorul de cocos proaspăt e chiar vânzătorul de cocos proaspăt. Totuși, fiecare lucru și fiecare persoană îi sunt străine și atunci plânge. Adultului necunoscut care o întreabă ce s-a întâmplat, de ce plânge, nu-i spune că s-a pierdut, îi spune că n-o mai găsește pe mama. Bianca plângea când o găsiseră, când mi-au adus-o înapoi. Plângeam și eu, de fericire, de ușurare, dar între timp urlam furioasă – ca mama mea – din cauza greutății zdrobitoare a responsabilității, a legăturii care te sugrumă, și o smuceam pe prima mea născută cu brațul liber, urlam: o să mi-o plătești, Bianca, vezi tu acasă, să nu te mai îndepărtezi niciodată – niciodată.
Am mers o vreme căutând printre copiii singuri, în grup, în brațele adulților. Mă simțeam zăpăcită, mi-era un pic greață, dar încercam să fiu atentă. Am văzut, în sfârșit, pălăria de paie, am simțit o emoție puternică. De departe părea abandonată pe nisip, în schimb sub ea era Elena. Stătea așezată la un metru de apă, oamenii treceau pe lângă ea fără s-o bage în seamă, plângea, un șuvoi lent de lacrimi silențioase. Nu mi-a spus c-o pierduse pe mama, mi-a spus că pierduse păpușa. Era disperată.
Am luat-o în brațe, m-am întors cu pași alerți spre complex. M-am intersectat cu Rosaria care aproape că mi-a smuls-o cu o furie entuziastă, a țipat de bucurie, i-a făcut semne cumnatei. Nina ne-a văzut, și-a văzut fiica, a VP - 28
venit în fugă. Au venit în fugă și soțul ei, toți, unii de pe dunele de nisip, alții de la complex, alții de pe mal. Fiecare membru al familiei voia s-o sărute, s-o îmbrățișeze, s-o atingă pe Elena, chiar dacă ea era în continuare disperată, și să facă o satisfacție personală din pericolul de care scăpase.
M-am retras, m-am întors la umbrelă, am început să-mi strâng lucrurile chiar dacă nu era nici ora două după-amiaza. Nu-mi plăcea că plânsul Elenei continua. Am văzut că grupul o sărbătorea, femeile au luat-o din brațele mamei ei și și-au trecut-o de la una la alta ca să încerce s-o liniștească, dar fără succes, fetița era imposibil de consolat.
Nina a venit lângă mine. Imediat a venit și Rosaria, părea mândră că
fusese prima care stabilise o relație cu mine, că fusesem atât de importantă.
— Voiam să vă mulțumesc, a spus Nina.
— A fost o sperietură zdravănă.
— Am simțit că mor.
— Fiica mea s-a pierdut chiar într-o duminică de august, cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, dar eu nu vedeam nimic, angoasa te orbește. În astfel de cazuri, străinii sunt mai de folos.
— Bine că erați aici, se întâmplă multe lucruri urâte, a spus Rosaria.
Apoi, în mod evident, privirea i-a căzut pe spatele meu, fiindcă a exclamat cu oroare:
— Sfântă Fecioară, ce-ați pățit aici la spate, ce a fost?
— Un con, în pădurea de pini.
— Ce urât e, nu v-ați dat cu nimic?
S-a dus să ia o alifie de-a ei, a spus că făcea minuni. Nina și cu mine am rămas singure, auzeam țipetele insistente ale fetiței.
— Nu se liniștește, am spus.
Nina a zâmbit.
— E o zi urâtă: am găsit-o pe ea și s-a pierdut păpușa.
— O s-o găsiți.
— Sigur, dacă n-o găsim, ce facem, mi se îmbolnăvește. Am simțit, brusc, ceva rece pe spate, Rosaria venise pe tăcute în spatele meu și deja întindea alifia ei.
— Cum e?
— Bine, mulțumesc.
A continuat cu o delicatețe grijulie. Când a terminat, mi-am pus rochia peste costum, mi-am luat geanta.
— Pe mâine, am spus, grăbită să plec.
— O să vedeți că deja diseară n-o să mai aveți nimic.
— Da.
M-am uitat încă o clipă la Elena care se zvârcolea și se răsucea în brațele VP - 29
tatălui ei, strigându-le alternativ pe mamă și pe păpușă.
— Să mergem, i-a spus Rosaria cumnatei, să-i găsim păpușa, că nu mai pot s-o aud cum zbiară.
Nina mi-a făcut un semn de salut, a fugit spre fetița ei. Rosaria, în schimb, a început imediat să întrebe copiii și părinții, scotocind între timp fără să
ceară voie printre jucăriile îngrămădite sub umbrele.
Am urcat dunele, am intrat în pădurea de pini, dar și acolo mi s-a părut că
aud urletele fetiței. Eram zăpăcită, mi-am dus o mână la piept ca să-mi calmez inima care bătea cu putere. Luasem eu păpușa, era în geantă.
VP - 30
11.
În timp ce conduceam spre casă m-am liniștit. Am descoperit că nu reușeam să-mi amintesc momentul precis al unei acțiuni pe care acum o consideram caraghioasă, caraghioasă pentru că era lipsită de sens. Mă
simțeam în pielea cuiva care constată un pic speriată, un pic amuzată: ia te uită ce mi s-a întâmplat.
