Într-un moment de sentiment generalizat de inadecvare am decis să i-o dau pe Mina Biancăi, mi s-a părut un gest frumos, un mod de a-i calma invidia față de sora ei mai mică. Așa că am dat de păpușa veche dintr-o cutie de carton pusă pe dulap și i-am zis Biancăi: vezi, o cheamă Mina, asta e păpușa mamei de când era mică, ți-o fac cadou. Credeam c-o s-o iubească, mi se părea sigur c-o să i se dedice cum mi se dedica mie când se juca. Dar a lăsat-o imediat deoparte, Mina nu-i plăcea. Prefera o păpușă urâtă de cârpă

cu un păr din fire de lână galbenă, i-o adusese cadou tatăl ei când s-a întors cine știe de unde. M-am simțit foarte dezamăgită.

Într-o zi, întâmplarea a făcut că Bianca se juca pe balcon, era un loc care-i plăcea mult. O lăsam acolo cum venea primăvara, nu aveam timp s-o scot afară, dar voiam să stea la aer și la soare, chiar dacă de pe stradă se auzeau zgomotele traficului și se simțea un miros puternic de gaz de la țevile de eșapament. Nu reușisem să deschid o carte de luni de zile, eram stoarsă și nervoasă, banii nu ajungeau niciodată, dormeam foarte puțin. Am găsit-o pe Bianca așezată pe Mina, ca și cum ar fi fost un scaun, timp în care se juca cu păpușa ei. I-am spus să se ridice imediat, nu trebuia să-mi strice un lucru din copilăria mea, era într-adevăr foarte rea și nerecunoscătoare. I-am spus chiar nerecunoscătoare și am țipat, mi se pare că am urlat că făcusem o greșeală dăruindu-i-o, era păpușa mea, mi-o luam înapoi.

Câte lucruri li se spun și li se fac copiilor în intimitatea caselor. Bianca avea deja un caracter rece, așa a fost mereu, își reprima anxietățile și sentimentele. A rămas așezată pe Mina, a zis doar, silabisind cuvintele cum face și astăzi când vrea să-și exprime dorințele ca și cum ar fi ultimele: nu, e a mea. Atunci am îmbrâncit-o cu răutate, era o fetiță de trei ani, dar în acel moment mi s-a părut mai mare, mai puternică decât mine. I-am smuls-o pe Mina și ea, în sfârșit, a căpătat o privire înspăimântată. Am băgat de seamă

că-i scosese toate hainele, și pantofiorii, și șosetele, o murdărise din cap până-n picioare cu carioci. Un dezastru remediabil, dar mie mi s-a părut că

nu se mai poate repara. Totul, în anii aceia, mi se părea că nu se mai poate remedia, inclusiv eu însămi. Am aruncat păpușa peste gratiile balconului.

Am văzut-o zburând spre asfalt și am simțit o bucurie plină de cruzime.

Mi s-a părut, în timp ce plutea în gol, o ființă respingătoare. Am rămas sprijinită de gratii nu știu cât timp ca să mă uit la mașinile care treceau peste ea măcelărind-o. Apoi mi-am dat seama că se uita și Bianca, în genunchi, cu fruntea lipită de barele de la balcon. Atunci am luat-o în brațe, ea s-a lăsat supusă. Am sărutat-o îndelung, am strâns-o la piept ca și cum aș fi vrut s-o integrez din nou în corpul meu. Mă doare, mama, mă doare. Am lăsat păpușa Elenei pe divan, pe spate, cu burta în sus.

VP - 33

Furtuna ajunsese rapid pe continent, foarte violentă, cu multe fulgere orbitoare și tunete care păreau niște explozii ale unor mașini pline cu trotil.

Am alergat să închid ferestrele în dormitor înainte să se inunde totul, am aprins lampa de pe noptieră. M-am întins pe pat, am aranjat pernele pe tăblie și am început să studiez cu energie, umplând pagini după pagini cu notițe.

A citi, a scrie, acesta a fost mereu modul meu de a mă liniști.

VP - 34

12.

O lumină roșiatică mi-a distras atenția de la muncă, se oprise ploaia. Am dedicat un pic de timp machiajului și alegerii hainelor, pentru că voiam să

am un aspect îngrijit, de doamnă decentă, perfect aranjată. Am ieșit.

Promenada duminicală era mai puțin aglomerată și gălăgioasă decât cea de sâmbătă, îmbulzeala nemaipomenită a sfârșitului de săptămână începea să se risipească. M-am plimbat puțin pe faleză, apoi m-am îndreptat spre un restaurant de lângă piața acoperită. M-am intersectat cu Gino, era în ținuta cu care-l vedeam mereu pe plajă, poate că se întorcea chiar de acolo. Mi-a făcut un semn respectuos de salut, voia să treacă mai departe, dar eu m-am oprit și atunci a fost constrâns să se oprească și el.

Simțeam nevoia să-mi aud vocea, s-o controlez cu ajutorul glasului altcuiva. L-am întrebat de furtună, ce se întâmplase pe plajă. A zis că fusese un vânt puternic, o furtună cu apă și vânt, multe umbrele fuseseră smulse.

Lumea fugise să se adăpostească pe platforma complexului, în bar, dar mulțimea era excesivă, cei mai mulți cedaseră, plaja se golise.

— Bine că ați plecat devreme.

— Îmi plac furtunile.

— S-ar fi distrus cărțile și caietele.

— Cartea ta s-a udat?

— Un pic.

— Ce studiezi?

— Drept.

— Cât mai ai?

— Sunt în urmă, am pierdut timpul. Predați la universitate?

— Da.

— Ce anume?

— Literatură engleză.

— Am văzut că știți multe limbi.

Am râs.

— Nu știu nimic cu adevărat bine, și eu am pierdut timpul. La universitate muncesc douăsprezece ore pe zi și sunt sclava tuturor.

Ne-am plimbat un pic, m-am relaxat. Am vorbit de una și de alta ca să-l fac să se simtă în largul lui și între timp mă vedeam din afară, eu îmbrăcată ca o doamnă bine, el murdar de nisip, în pantaloni scurți, maiou, papuci de plajă.

Eram amuzată și un pic bucuroasă, dacă m-ar fi văzut Bianca și Marta, aș fi VP - 35

fost luată la mișto ani întregi.

Sigur era de vârsta lor: fiul cuiva, un corp subțire și agitat de care să ai grijă. Așa erau tinerele trupuri bărbătești care-mi plăcuseră ca adolescentă, înalte, subțiri, tuciurii ca prietenii Martei, nu mici, blonzi, un pic bondoci și grăsani ca logodnicii Biancăi, mereu un pic mai mari decât ea, cu vinele albastre, la fel ca ochii. Dar i-am îndrăgit pe toți primii logodnici ai fiicelor mele, îi premiam cu o afecțiune exagerată. Voiam să-i recompensez, poate, pentru că le recunoscuseră frumusețea, calitățile și, astfel, le eliberaseră de angoasa că sunt urâte, de certitudinea că nu au putere de seducție. Sau voiam să-i premiez fiindcă, în mod providențial, mă salvaseră și pe mine de proaste dispoziții și conflicte și văicăreli și încercări de a le liniști: sunt urâtă, sunt grasă; dar și eu mă simțeam urâtă și grasă la vârsta voastră; nu, tu nu erai urâtă și grasă, tu erai frumoasă; și voi sunteți frumoase, nici nu băgați de seamă cum se uită la voi; nu se uită la noi, se uită la tine.

Spre cine erau îndreptate privirile pline de dorință. Când Bianca avea cincisprezece ani și Marta treisprezece, eu aveam mai puțin de patruzeci de ani. Trupurile lor de fetițe s-au maturizat aproape deodată. O scurtă vreme am crezut în continuare că privirile bărbaților pe stradă erau îndreptate spre mine, cum se întâmpla de douăzeci și cinci de ani, era de-acum un obicei să le întâmpin, să le suport. Apoi mi-am dat seama că alunecau obscen peste mine ca să se oprească asupra lor și m-am alarmat, m-am bucurat, mi-am zis, în cele din urmă, cu ironică melancolie: tocmai se încheie un anotimp.

Totuși, am început să-mi acord mai multă atenție, ca și cum aș fi voit să-mi păstrez corpul cu care eram obișnuită, să evit să dispară. Când veneau acasă prietenii celor două fete, încercam să arăt cât mai bine ca să-i primesc.

Îi vedeam puțin, când intrau, când plecau, luându-și rămas-bun jenați, și totuși eram foarte atentă la înfățișarea mea, la comportament. Bianca îi trăgea după ea în camera ei, Marta într-a ei, rămâneam singură. Îmi doream ca fiicele mele să fie iubite, nu suportam să nu fie, mă speria posibila lor nefericire; dar senzualitatea neașteptată care emana dinspre ele era violentă, lacomă, și simțeam că forța de atracție a corpurilor lor parcă mi-ar fi fost sustrasă mie. Așa că eram fericită când îmi spuneau râzând că tinereii mă consideraseră o mamă tânără și atrăgătoare. Mi se părea, pentru câteva minute, că toate cele trei corpuri ajunseseră la o înțelegere plăcută.

Odată poate că m-am purtat exagerat de frivol cu un prieten de-al Biancăi, un băiat de cincisprezece ani mereu încruntat, aproape mut, cu un aer murdar și suferind. Când a plecat, am strigat-o pe fiica mea, a apărut în camera mea, mai întâi ea și apoi, din curiozitate, Marta:

— I-a plăcut prietenului tău prăjitura?

VP - 36

— Da.

— Ar fi trebuit să pun ciocolată, dar n-am avut timp, rămâne pe data viitoare.

— Data viitoare a zis dacă i-o sugi.

— Bianca, cum vorbești?

— El a zis așa.

— N-a zis așa.