— Doamna Leda, ce faceți, totul e-n regulă, v-a făcut bine alifia?

I-am mulțumit încă o dată, am spus a trecut totul și, între timp, mi-am dat seama cu plăcere, ba chiar cu emoție, aș putea spune, că venea și Nina.

Persoanele pe care suntem obișnuiți să le vedem mereu pe plajă au un efect uimitor când le întâlnim îmbrăcate de oraș. Corrado și Rosaria mi s-au părut încordați, rigizi ca și cum ar fi fost de carton. Nina mi-a dat impresia unei cochilii gingaș colorate care-și ține bine închisă înăuntrul ei moluscă

incoloră și vigilentă. Singura cu un aer haotic era Elena, se foia în brațele mamei și-și sugea degetul mare. Deși avea și ea o rochiță frumoasă albă, transmitea o senzație de dezordine, o pătase probabil de puțin timp cu înghețată de ciocolată, chiar și degetul mare strâns între buze avea un contur de salivă lipicioasă, maronie.

VP - 45

Am privit-o stânjenită pe fetiță. Își pusese capul pe umărul Ninei, îi curgea nasul. Am simțit hainele de păpușă în geantă de parcă s-ar fi îngreunat și m-am gândit: ăsta este un prilej bun, o să le spun că Nani e la mine. În schimb, ceva s-a sucit violent în mine și am întrebat cu prefăcut interes:

— Ce faci, micuțo, ți-ai găsit păpușa?

Ea a avut un fel de tremur de furie, și-a scos degetul din gură, a încercat să mă lovească cu pumnul. M-a evitat și și-a ascuns fața cu țâfnă în gâtul mamei ei.

— Elena, nu se face așa, răspunde-i doamnei, a dojenit-o Nina nervos, spune-i că pe Nani o s-o găsim mâine, astăzi cumpărăm una mai frumoasă.

Dar fetița a clătinat din cap și Rosaria a șuierat printre dinți: cine i-a furat-o să aibă parte de o boală urâtă la creier. A spus-o de parcă și ființa din burta ei ar fi fost furioasă din cauza acelui afront și de aceea ea ar avea dreptul să fie mânioasă, mânioasă și mai mult decât Nina. Dar Corrado a făcut semn că nu, dezaprobând. Sunt chestii de copii, a bombănit, le place o jucărie, o înhață și apoi le spun părinților că au găsit-o întâmplător. Să-l văd așa, de aproape, nu mi s-a părut deloc un bărbat bătrân și, în mod sigur, nu atât de rău cum mi se păruse de la distanță.

— Fiii familiei Carruno nu sunt copii, a spus Rosaria.

Și Nina a izbucnit cu o cadență dialectală mult mai apăsată decât de obicei:

— Au făcut-o intenționat, i-a pus mama lor ca să mă facă pe mine să sufăr.

— Tonino a telefonat, copiii n-au luat nimic.

— Carruno minte.

— Și dacă e așa, deja greșești spunând asta, a certat-o Corrado. Ce trebuie să facă soțul tău dacă stă să te asculte?

Nina a privit țâfnos asfaltul. Rosaria a clătinat din cap, mi s-a adresat, căutând înțelegere.

— Soțul meu e prea bun, nu știți cât a plâns biata fetiță, a făcut febră, suntem otrăvite.

Am înțeles vag că atribuiseră acestei familii Carruno, cea cu barca cu motor probabil, dispariția păpușii. Le venise la îndemână să creadă că

hotărâseră să-i rănească făcând-o pe fetiță să sufere.

— Fetița respiră greu, suflă nasul, frumoaso, i-a spus Rosaria Elenei și, în același timp, a cerut șervețele, dar nu în cuvinte, ci cu gestul imperativ al mâinii.

Am dat să trag fermoarul genții, dar m-am oprit brusc la jumătate, m-am temut că-mi pot vedea achizițiile, că pot pune întrebări. Soțul i-a dat prompt o batistă de-ale lui, ea a șters nasul micuței care s-a zbătut și a dat din picioare. Am tras la loc fermoarul, am verificat ca geanta să fie cum trebuie VP - 46

închisă, m-am uitat neliniștită la vânzătoare. Temeri stupide, m-am supărat pe mine însămi. Am întrebat-o pe Nina:

— Febra e mare?

— Câteva liniuțe, a răspuns, e un fleac, și, voind parcă să-mi arate că

Elena e în formă bună, a încercat, zâmbind forțat, s-o lase jos.

Fetița a refuzat cu mare energie. A rămas agățată de gâtul mamei de parcă

ar fi fost suspendată în gol, zbierând, respingând pavimentul la fiecare contact ușor, dând din picioare. Nina a rămas puțin timp într-o poziție incomodă, aplecată în față, cu mâinile în jurul șoldurilor fiicei, trăgând ca s-o desprindă de ea, dar fiind atentă să evite loviturile de picioare. Am simțit că

oscila între răbdare și iritare, înțelegere și dorința de a începe să plângă.

Unde era idila la care asistasem pe plajă? Am recunoscut enervarea de a se afla sub privirea unor străini în acele condiții. În mod evident, trecuseră ore bune de când încerca să calmeze fetița fără să reușească, se simțea stoarsă.

Când a ieșit din casă, încercase să deghizeze nervii fiicei cu o rochie frumoasă, pantofiori frumoși. Ea însăși se îmbrăcase cu o rochie fină de culoarea vinului care îi venea bine, își prinsese părul, își pusese cercei care-i atingeau maxilarul proeminent și se legănau pe gâtul lung. Voia să găsească

o reacție în fața abrutizării, să pară importantă. Încercase să se vadă în oglindă așa cum era înainte să aducă pe lume trupul acela, înainte de a se condamna pentru vecie să-l adauge corpului ei. Dar cu ce scop.

În scurt timp va începe să urle, m-am gândit, în scurt timp o va pălmui, va încerca să rupă legătura astfel. În schimb, legătura se va răsuci tot mai mult, se va întări tot mai mult în regret, în umilința că s-a arătat în public drept mamă neafectuoasă, nicidecum sfântă sau exemplu la gazetă. Elena zbiară, plânge și ține picioarele nevrotic încordate, ca și cum intrarea în magazinul de jucării ar fi plină de șerpi. O miniatură compusă dintr-o materie însuflețită irațional. Fetița nu voia să stea pe picioarele ei, voia să rămână pe ale mamei. Era alarmată, presimțea că Nina era sătulă, o percepea din felul în care se aranjase ca să vină în sat, după mirosul rebel al tinereții, după

frumusețea ei avidă. De aceea se agăța ca un clește de ea. Pierderea păpușii e o scuză, mi-am zis. Elenei îi era teamă să nu fugă mama ei de ea.

Poate că și-a dat seama și Nina de asta sau pur și simplu n-a mai rezistat.

A șuierat într-un dialect pe neașteptate vulgar: încetează, și și-a luat din nou fiica în brațe cu o smucitură bruscă, încetează că nu mai vreau să te aud, ai înțeles, nu mai vreau să te aud, gata cu mofturile astea și a tras cu putere de rochiță în față, peste genunchi, o agresiune clară menită corpului, nu hainei.

Apoi s-a zăpăcit, a revenit la italiană cu o grimasă de autoreproș, mi-a zis cu un aer forțat:

— Scuze, nu știu cum să fac, mă chinuie. Tatăl ei a plecat și acum își varsă

VP - 47

oful numai pe mine.

Atunci Rosaria i-a luat fetița din brațe cu un oftat: vino la mătușa, a murmurat emoționată. De data asta Elena, în mod contradictoriu, n-a opus nicio rezistență, a cedat imediat, ba chiar i-a înconjurat gâtul cu brațele. Să-i facă în necaz mamei sau avea certitudinea că acest corp diferit – fără copii, dar așteptând să aducă unul pe lume, copiilor le plac mult cei încă nenăscuți și puțin sau foarte puțin cei abia născuți – era momentan atât de primitor, ar fi ținut-o între sânii mari, sprijinită de pântecele ei ca pe un scaun, apărând-o de eventualele crize de nervi ale mamei celei rele, cea care nu știuse să

aibă grijă de păpușa ei, cea care o pierduse de-a dreptul. I s-a încredințat Rosariei cu un elan exagerat de afecțiune, ca să semnaleze perfid: mătușa e mai bună decât tine, mama, mătușa e mai bună: dacă te porți așa cu mine, o să mă refugiez pentru totdeauna la ea și n-o să te mai vreau.

— Iată, du-te, așa mă odihnesc un pic, a spus Nina cu o grimasă de dezaprobare, avea un strat de transpirație pe buza de sus. Apoi către mine:

— Uneori chiar nu mai poți.

— Știu, am spus ca să-i arăt că eram de partea ei.

Dar Rosaria a intervenit, a murmurat, strângând fetița în brațe: prin câte ne fac să trecem ăștia, și a pupat-o zgomotos în mod repetat, șoptindu-i Elenei cu vocea subțiată de duioșie: frumoaso, frumoaso, frumoaso. Voia deja să intre în cercul nostru, al mamelor. Credea că a așteptat chiar prea mult, dar că învățase deja totul despre acest rol. Ba mai mult, a hotărât să

demonstreze imediat, mai ales mie, că știa s-o liniștească pe Elena mai bine decât cumnata ei. Așa că, ce să vezi, a lăsat-o pe jos, fii cuminte, arată-i mamei și doamnei Leda ce cuminte ești. Și fetița n-a spus nimic, a rămas în picioare lângă ea sugându-și degetul cu o expresie disperată, în timp ce ea mă întreba mulțumită: fiicele dumneavoastră cum erau când erau mici, la fel cum e iubițica asta? Am simțit atunci un impuls puternic s-o zăpăcesc, s-o pedepsesc fentând-o. Am spus:

— Nu-mi amintesc mare lucru.

— Nu se poate, nu uiți nimic legat de copii.

Am tăcut o clipă, am spus calm: