afecțiunea mea e ambiguă, așa că o măsoară pe baza serviciilor concrete pe care le furnizez, a bunurilor pe care le distribui. Uneori mă gândesc că deja mă văd doar ca pe o moștenire materială pe care vor trebui să și-o dispute după moartea mea. Nu vor să se întâmple cu banii, cu puținele noastre bunuri, la fel cum, după părerea lor, s-a întâmplat cu transmiterea trăsăturilor corpului meu. Nu, nu aveam chef să le aud văicărelile. De ce nu-mi telefonează ele? Dacă telefonul nu țârâie, în mod evident nu au nimic urgent de cerut. Mă tot răsuceam în pat, somnul nu venea deloc, eram supărată.
În orice caz, mă obișnuisem să satisfac pretențiile fiicelor. Bianca și Marta, făcând cu rândul la intervale pe care și le fixaseră în mod sfâșietor, îmi ceruseră de o sută de ori, în a doua parte a adolescenței, să le las liber apartamentul. Era un du-te-vino sexual cu care eu fusesem întotdeauna îngăduitoare. Mă gândeam: mai bine acasă decât în mașină, pe o stradă
întunecoasă, pe o pajiște, într-o mie de situații neplăcute, expuse la o mulțime de riscuri. Astfel, mă dusesem melancolic la bibliotecă sau la cinematograf sau să dorm la o prietenă. Dar Nina? Nina era o imagine pe o plajă în august, un schimb de priviri și câteva cuvinte, victima în cea mai mare parte – ea și fiica ei – a unui gest nesăbuit de-al meu. De ce trebuia să-i las casa, cum de-i trecuse așa ceva prin minte?
M-am ridicat, m-am învârtit prin apartament, am ieșit pe terasă. Noaptea încă mustea de ecourile petrecerii. Am simțit brusc, clar, firul întins între tânăra aceea și mine: de-abia ne întâlniserăm și totuși se crea o legătură din ce în ce mai strânsă. Poate că voia să nu-i dau cheile, astfel încât să-și poată
VP - 94
refuza sieși o periculoasă descătușare pentru nemulțumirea ei. Sau voia să-i dau cheile, astfel încât să simtă în gestul acela permisiunea de a încerca în mod riscant o fugă, calea pentru un viitor diferit de acela care-i era deja scris. Oricum, își dorea să-i pun la dispoziție experiența, înțelepciunea, forța rebelă pe care, în imaginația ei, mi le atribuia. Pretindea să am grijă de ea, s-o urmez pas cu pas sprijinind-o în alegerile pe care, fie că-i dădeam cheile, fie că nu, aș fi îndemnat-o oricum să le facă. Mi s-a părut, când deja marea și satul se cufundaseră în tăcere, că problema nu era că-mi cerea câteva ore de iubire cu Gino în casa mea, ci că-mi încredința viața ei, să mă ocup eu de ea.
Pentru că farul arunca la intervale regulate pe terasă o rază de lumină
insuportabilă, m-am ridicat, am intrat înapoi.
Am mâncat niște struguri în bucătărie. Nani era pe masă. Mi s-a părut că
are o expresie curată și nouă, dar și una indescifrabilă, tohu-bohu4 fără
lumina unei ordini sigure, a unui adevăr. Când mă alesese Nina acolo, pe plajă? Cum intrasem în viața ei? Cu îmbrânceli, desigur, haotic. Îi atribuisem un rol de mamă perfectă, de fiică reușită, dar îi complicasem existența luând, pe ascuns, păpușa Elenei. Îi părusem o femeie liberă, independentă, elegantă, curajoasă, fără adâncimi necunoscute, dar construisem răspunsurile la întrebările ei frământate ca exerciții de reticență. În ce calitate, de ce anume? Afinitățile noastre erau superficiale, ea își asuma riscuri mult mai mari decât cele pe care mi le asumasem eu cu douăzeci de ani în urmă. Când eram tânără, eram dotată cu un sentiment viguros al conștiinței de sine, eram ambițioasă, mă desprinsesem de familia mea cu aceeași forță nerușinată cu care te rupi de cineva care te îmbrâncește. Îmi părăsisem soțul și fiicele într-un moment în care eram sigură că am dreptul, că am dreptate, fără să iau în considerare că pe Gianni îl cuprinsese disperarea, dar nu mă persecutase, era un om atent la nevoile celorlalți. În cei trei ani fără fiicele mele nu fusesem niciodată singură, era Hardy, un bărbat faimos, mă iubea. Simțeam că mă sprijină o mică lume a mea de prietene și prieteni care, chiar și când mă atacau, respirau aceeași cultură ca a mea, îmi înțelegeau ambițiile și proasta dispoziție. Când apăsarea din adâncul pântecelui meu devenise de nesuportat și mă întorsesem la Bianca și Marta, cineva se retrăsese în tăcere din viața mea, câteva uși se închiseseră pentru totdeauna, fostul meu soț decisese că venise rândul lui să
fugă și plecase în Canada, dar nimeni nu mă alungase punându-mi eticheta de femeie nedemnă. Nina, în schimb, nu avea nici măcar un mijloc de apărare dintre cele pe care mi le creasem eu înainte de ruptură. În plus, între timp, lumea nu se îmbunătățise deloc, dimpotrivă, devenise mai rea cu 4 Tohu bohu – vid, neant (din ebraica biblică). (N. red.) VP - 95
femeile. Ea – îmi spusese asta – pentru mult mai puțin decât ce făcusem eu cu ani în urmă, risca să-i fie tăiat gâtul.
Am dus păpușa în dormitor. I-am dat o pernă de care să se sprijine, am aranjat-o pe pat cum se făcea odată în unele case din sud, în șezut, cu brațele deschise, și m-am întins lângă ea. Mi-am amintit de Brenda, tânăra englezoaică pe care o întâlnisem doar câteva ore în Calabria, și mi-am dat seama, pe neașteptate, că rolul spre care mă împingea Nina era același pe care eu i-l atribuisem ei. Brenda apăruse pe autostrada spre Reggio Calabria și eu îi atribuisem o putere pe care aș fi dorit, la rândul meu, s-o am. Ea poate că-și dăduse seama și, de la distanță, cu un gest mărunt, mă ajutase, lăsându-mi apoi responsabilitatea existenței mele. Puteam face același lucru.
Am stins lumina.
VP - 96
25.
M-am trezit târziu, am renunțat să mă duc la plajă. Era duminică și din duminica precedentă rămăsesem cu cea mai urâtă amintire. M-am instalat pe terasă, cu cărțile și caietele mele.
Eram destul de mulțumită de munca pe care o făceam. Viața mea academică nu fusese niciodată ușoară, dar în ultima vreme – în mod sigur din vina mea, cu timpul, caracterul meu se înrăutățise, devenisem scrupuloasă, uneori irascibilă – lucrurile se complicaseră și mai mult pentru mine, trebuia să mă apuc urgent de studiat cu rigoare. Orele au trecut fără
să-mi pierd concentrarea. Am lucrat cât a fost lumină, deranjată doar de căldura umedă și de câteva viespi.
În timp ce mă uitam la un film la televizor, era aproape miezul nopții, a sunat mobilul. Am recunoscut numărul Ninei, am răspuns. M-a întrebat pe nerăsuflate dacă putea veni la mine în ziua următoare, la zece dimineața. I-am dat adresa, am stins televizorul și m-am dus la culcare.
A doua zi am ieșit devreme, am căutat pe cineva care să-mi facă o copie după chei. M-am întors acasă cu cinci minute înainte de ora zece, mi-a sunat mobilul când eram încă pe scări. Nina a spus că la zece îi era imposibil să
vină, spera să ajungă pe la mine spre șase.
S-a hotărât deja, m-am gândit, n-o să vină. Mi-am pregătit geanta ca să mă
duc la plajă, dar apoi am renunțat. N-aveam chef să-l văd pe Gino și mă
enervau puștanii răsfățați și violenți ai napolitanilor. Am făcut un duș, mi-am pus un costum din două piese și m-am întins la soare pe terasă.
Ziua s-a scurs încet între dușuri, soare, fructe, studiat. Din când în când, mă gândeam la Nina, mă uitam la ceas. Făcusem lucrurile mai dificile pentru ea invitând-o la acea întâlnire. Inițial contase, probabil, pe faptul că o să-i dau cheile lui Gino și o să mă înțeleg cu el pentru ziua și orele în care n-aș fi fost în apartament. Dar din momentul în care cerusem să vorbesc direct cu ea, începuse să ezite. Mi-am imaginat că nu-i venea la îndemână să-mi ceară
personal acea complicitate.
În schimb, la ora cinci, când eram încă în costum de baie, la soare, cu părul ud, a sunat interfonul. Era ea. I-am deschis, am așteptat în prag să
urce. A apărut cu pălăria ei cea nouă, gâfâind. I-am spus intră, eram pe terasă, mă îmbrac într-o clipă. A făcut semn că nu, energic. O lăsase pe Elena cu Rosaria cu scuza că trebuia să cumpere niște picături de la farmacie ca să
desfunde nasul fetiței. Respiră greu, a spus, stă tot timpul în apă și a răcit.
VP - 97
Am simțit-o foarte agitată.
— Ia loc un pic.
Și-a desprins pălăria desfăcând broșa, a lăsat ambele obiecte pe masa din sufragerie și eu m-am gândit, privind chihlimbarul negru, lungul ac strălucitor, că-și pusese pălăria doar ca să-mi arate că folosea cadoul meu.
— E frumos aici, a spus.
— Chiar vrei cheile?
— Dacă nu te superi.
Ne-am așezat pe divan. I-am spus că eram uimită, i-am amintit, cu delicatețe, că susținuse că-i e bine cu soțul ei și că Gino era doar o joacă. A confirmat totul, stingherită. Am zâmbit.
— Și atunci?
