— Soțul meu?
— Da.
Dialectul s-a impus, a murmurat: ce dracu’ face aici, dobitocul ăsta, trebuia să vină mâine seară, și a întors căruciorul cu grijă ca să nu trezească
fetița.
— Pot să te sun? m-a întrebat.
— Oricând vrei.
A fluturat vesel o mână în semn de salut, soțul ei a făcut la fel.
— Vino cu mine, mi-a zis.
Am însoțit-o. Cei doi frați, nemișcați la intrarea în parc, pentru prima oară
m-au izbit cu asemănarea dintre ei. Aceeași înălțime, aceeași față lată, același gât robust, aceeași buză inferioară pregnantă și groasă. M-am gândit, mirându-mă de mine, că erau frumoși: trupuri solide, bine înfipte în asfaltul străzii ca niște plante obișnuite să tragă și cea mai firavă substanță apoasă.
Sunt ca niște fuselaje zdravene, mi-am zis, nimic nu-i poate opri. Eu nu, eu am doar scrupule. Teama, și uneori scârba, pe care o am față de astfel de oameni încă din copilărie, și de asemenea îngâmfarea de a avea un destin bun, o sensibilitate aparte, m-au împiedicat, până acum, să le admir determinarea. După ce regulă Nina e frumoasă și Rosaria nu. După ce regulă
Gino e un bărbat frumos și acest soț amenințător nu. M-am uitat la femeia însărcinată și mi s-a părut c-o văd, dincolo de burta acoperită cu o rochie galbenă, pe fiica ei care se hrănea din ea. M-am gândit la Elena care dormea istovită în cărucior, la păpușă. Voiam să mă duc acasă.
Nina l-a sărutat pe soțul ei pe obraz, a spus în dialect: sunt atât de fericită
că ai venit mai devreme și a adăugat, când el deja se apleca s-o sărute pe fiică: doarme, n-o trezi, știi că m-a chinuit zilele astea și apoi, arătând cu mâna spre mine: pe doamna ți-o amintești, e cea care a găsit-o pe Lenuccia.
Bărbatul a sărutat-o ușor pe fetiță pe frunte, e transpirată, a spus și el în dialect, sigur nu mai are febră? Și deja în timp ce se îndrepta de spate – i-am văzut burta greoaie în cămașă – mi s-a adresat cu amabilitate, tot în dialect: n-ați plecat, ferice de dumneavoastră că nu aveți nimic de făcut, iar Rosaria VP - 85
imediat a adăugat serioasă, dar stăpânind mai bine cuvintele: doamna lucrează, Toni, doamna trudește și când face baie în mare, nu e ca noi care trândăvim: o zi bună, doamna Leda, și au plecat.
Am văzut-o pe Nina luându-și soțul de braț, s-a îndepărtat fără să întoarcă
nici măcar o clipă capul. Vorbea, râdea. Mi s-a părut că fusese împinsă brusc
– așa, prea subțire cum era ea, între soțul și cumnata ei – la o distanță mult mai mare decât aceea care mă separa de fiicele mele.
În afara zonei de târg era haosul mașinilor, râuri de oameni maturi și copii care se îndepărtau de tarabe sau se revărsau spre ele. Am luat-o pe străduțele pustii. Am urcat treptele până la apartamentul meu, ultima rampă
am făcut-o cu senzația fizică a unei urgențe.
Păpușa se afla încă pe măsuța de pe terasă, rochia se uscase la soare. Am dezbrăcat-o cu delicatețe, i-am scos totul de pe ea. Mi-am amintit că Marta, când era mică, avea obiceiul să vâre lucruri în fiecare găurică pe care o identifica, voind parcă să le ascundă și să fie sigură că le regăsește. O dată
am pescuit bucățele de spaghete crude din aparatul radio. Am dus-o pe Nani în baie, am ținut-o cu o mână de bust, cu capul în jos. Am scuturat-o tare, din gura ei au gâlgâit picături de apă închisă la culoare.
Ce băgase Elena acolo înăuntru. Fusesem foarte fericită să aflu, când am rămas prima oară însărcinată, că înăuntrul meu se reproducea viața. Voiam să fac totul cât mai bine. Femeile din familia mea se umflau, se dilatau. Ființa care pusese stăpânire pe pântecele lor părea o boală lungă care le schimba, nici după naștere nu redeveneau ele însele. Dar eu îmi doream o sarcină
supravegheată. Nu eram bunica mea (șapte fii), nu eram mama mea (patru fiice), nu eram mătușile mele, verișoarele. Eram diferită și rebelă. Voiam să-mi port burta umflată cu plăcere, bucurându-mă de cele nouă luni de așteptare, pândind și ghidând și adaptând corpului meu gestația cum făcusem încăpățânat cu toate lucrurile din viața mea, încă din adolescență.
Mă închipuiam o piesă strălucitoare a mozaicului din viitor. De aceea am vegheat asupra mea, am urmat cu strictețe recomandările medicale. Am reușit să rămân pe toată durata sarcinii frumoasă, elegantă, activă și fericită.
Îi vorbeam ființei din burtă, o puneam să asculte muzică, îi citeam în original textele la care lucram, i le traduceam cu un efort de imaginație care mă
umplea de mândrie. Ceea ce apoi a devenit Bianca pentru mine era deja Bianca de la început, o ființă în starea ei optimă, purificată de substanțe și sânge, umanizată, intelectualizată, fără nimic care să evoce cruzimea oarbă a materiei vii în plină expansiune. Am reușit să îmblânzesc chiar și travaliul lung și violent, dându-i forma unei încercări extreme de înfruntat cu bună
pregătire, stăpânind groaza, lăsând despre mine – în primul rând mie însămi
– o amintire demnă.
VP - 86
Am fost curajoasă. Ce fericită am fost când Bianca a ieșit din mine, am ținut-o în brațe câteva secunde și mi-am dat seama că fusese bucuria cea mai intensă a vieții mele. Dacă acum mă uit la Nani cu capul în jos vomitând în chiuvetă un lichid maroniu amestecat cu nisip, nu pot să găsesc nicio asemănare cu prima mea sarcină, atunci chiar și grețurile au fost scurte și reținute. Dar apoi a venit Marta. Ea mi-a agresat corpul, obligându-l să se opună cu violență, într-un fel necontrolat. Ea s-a manifestat imediat nu drept Marta, ci ca o bucată de fier viu în burta mea. Organismul meu a devenit un lichior sangvin, cu o depunere zemoasă în suspensie, în care creștea un polip violent, atât de departe de orice umanitate încât mă redusese, deși hrănindu-se și crescând, la o putreziciune care nu mai avea niciun strop de viață. Nani care scuipă ceva negru seamănă cu mine când am rămas însărcinată a doua oară.
Eram deja nefericită, atunci, dar nu știam. Mi se părea că mica Bianca, imediat după nașterea ei frumoasă, se schimbase brusc și-mi luase, trădându-mă, toată energia, toată forța, orice capacitate de imaginație. Mi se părea că soțul meu, prea absorbit în graba lui de a face diverse lucruri, nici nu-și dă seama că fiica lui, venind pe lume, devenise vorace, exigentă, antipatică, așa cum nu mi se păruse niciodată în burta mea. Am realizat, încet-încet, că nu aveam puterea să fac a doua experiență la fel de entuziasmantă ca prima. Capul mi se rătăcea înăuntrul a ceea ce mai rămăsese din corpul meu, mi se părea că nu există proză, vers, figură
retorică, frază muzicală, secvență de film, culoare capabilă să îmblânzească
fiara greu de înțeles pe care o purtam în pântece. Aceea a fost adevărata prăbușire pentru mine: renunțarea la o anume sublimare a sarcinii, chiar descompunerea amintirii fericite a primei sarcini, a primei nașteri.
Nani, Nani. Păpușa, impasibilă, vomita în continuare. Ai vărsat în chiuvetă
tot nămolul din tine, bravo. I-am deschis buzele, am lărgit cu degetul gura, am lăsat să curgă în ea apă de la robinet și apoi am scuturat-o cu putere ca să-i spăl bine cavitatea întunecoasă a trunchiului, a pântecelui, ca să iasă, în fine, copilul pe care Elena i-l băgase înăuntru. Jocuri. Să le spui fetițelor totul, încă din copilărie: o să aibă ele grijă, pe urmă, să-și inventeze o lume convenabilă. Eu însămi acum mă jucam, o mamă nu este decât o fiică
jucându-se, mă ajuta să reflectez. Am căutat penseta, era ceva în gura păpușii care nu voia să iasă. S-o iau de la capăt de aici, m-am gândit, de la acest lucru. Ar fi trebuit să iau act imediat, când eram fată, de această
umflătură roșiatică, moale, pe care acum o strâng în penseta de metal. S-o accept drept ceea ce este. Biată creatură fără nimic omenesc. Iată copilul pe care Lenuccia l-a băgat în burta păpușii ca să se joace și s-o facă să fie însărcinată ca mătușa Rosaria. Am extras-o delicat. Era un vierme de pe VP - 87
țărm, nu știu care îi este denumirea științifică: unul din aceia de care pescarii nepregătiți de la crepuscul fac rost săpând un pic în nisipul ud, cum făceau verii mei mai mari cu patru decenii în urmă, pe plajele dintre Garigliano și Gaeta. Îi priveam, atunci, cu o scârbă vrăjită. Luau viermii cu degetele și îi străpungeau cu cârligul undiței ca momeală pentru peștii pe care, atunci când mușcau, îi eliberau cu un gest expert și îi aruncau în spatele lor, lăsându-i să agonizeze pe nisipul uscat.
