care venea de la Florența, avea o mașină frumoasă, haine fine ca la televizor, era singură în vacanță.
— Astăzi au de toate, oamenii fac datorii ca să-și cumpere tâmpenii. Soția mea nu prăpădea un bănuț, în schimb femeile din ziua de azi aruncă banii pe fereastră.
Nici modul acela de a se plânge de prezent, de trecutul apropiat și de a idealiza trecutul îndepărtat nu mă deranja așa cum, în schimb, se întâmpla de obicei. Mi se părea mai degrabă un mod ca multe altele de a se convinge că există mereu o ramură subțire a propriei vieți de care să te agăți și să te obișnuiești, suspendat acolo, cu necesitatea de a cădea. Ce sens avea să
polemizez cu el, să-i spun: am făcut parte din valul de femei noi, am încercat să fiu diferită de soția ta, poate că și de fiica ta, nu-mi place trecutul tău. De ce să începi cu dispute, mai bine acest calm monoton al discursurilor banale.
La un moment dat, a spus melancolic:
— Soția mea, când erau copiii mici, ca să stea cuminți, le dădea să sugă un pic de zahăr pus într-o bucată de pânză.
— Pupatella.
VP - 76
— O știți și dumneavoastră?
— Bunica mea a pregătit-o o dată pentru fiica mea cea mică, plângea întruna, nu înțelegeam ce are.
— Vedeți? Acum, în schimb, îi duc la medic, care-i pune sub tratament și pe părinți și pe copii, ei cred că sunt bolnavi toți, tați, mame și copii abia născuți.
În vreme ce el lăuda în continuare vremurile apuse, mi-am amintit de bunica mea. Pe-atunci avea probabil mai mult sau mai puțin vârsta acestui bărbat, cred, dar ea era mică, cocoșată, născută în 1916. Venisem în vizită la Napoli cu cele două fetițe, istovită ca de obicei, certată cu soțul meu care trebuia să mă însoțească, dar care, în ultimul moment, rămăsese la Florența.
Marta urla, nu-i mai găseam suzeta, mama mă dojenea pentru că – spunea –
obișnuisem fetița să țină tot timpul chestia aia în gură. Am început să mă
cert cu ea, eram sătulă, mă critica mereu. Atunci bunica mea a luat o bucățică de burete, a acoperit-o cu zahăr, l-a pus într-un tifon, o bucată de tul pentru bomboniere, mi se pare, și l-a strâns cu o panglicuță. A rezultat o ființă minusculă, un spiriduș cu o rochiță albă care-i ascundea corpul și picioarele. M-am liniștit ca în fața unei vrăji. La fel și Marta, în brațele străbunicii ei, a strâns între buze căpșorul alb al acelui spiriduș și s-a oprit din plâns. Chiar și mama s-a liniștit, s-a amuzat, a spus că mama ei mă făcea să tac așa, când eram foarte mică, când ea ieșea și eu, cum n-o mai vedeam, începeam să zbier și să plâng.
Am zâmbit amețită de vin, mi-am sprijinit capul pe umărul lui Giovanni.
— Vă simțiți rău? m-a întrebat stingherit.
— Nu, mă simt bine.
— Întindeți-vă puțin.
M-am întins pe divan, el a rămas tăcut lângă mine.
— Acum trece.
— Nu trebuie să-mi treacă nimic, Giovanni, mă simt foarte bine, i-am spus cu blândețe.
Am privit dincolo de ferestrele mari, pe cer era un singur nor alb și firav și abia se zăreau ochii albaștri ai păpușii Nani care rămăsese pe masă, cu fruntea bombată, cu capul ei pe jumătate chel. Pe Bianca am alăptat-o, pe Marta nu, deloc, nu primea sânul, plângea și eu eram exasperată, îmi doream să fiu o mamă bună, o mamă ireproșabilă, dar corpul refuza. Mă gândeam, uneori, la femeile din trecut, copleșite de copiii prea numeroși, la obiceiurile care le ajutau să se vindece sau să-i disciplineze pe copiii mici cei mai îndrăciți: lăsându-i o noapte singuri în pădure, de exemplu, sau cufundându-i într-o apă rece ca gheața.
— Vreți să vă fac o cafea?
VP - 77
— Nu, mulțumesc, stați aici, nu vă mișcați.
Am închis ochii. Mi-a revenit în minte Nina, cu spinarea lipită de trunchiul copacului, m-am gândit la gâtul ei lung, la pieptul ei. M-am gândit la sfârcurile de la care supsese Elena. M-am gândit la cum îmbrățișa păpușa ca să-i arate micuței cum se alăptează un copil. M-am gândit la fetița care-i imita postura, gestul. Da, fusese frumos începutul vacanței. Simțeam nevoia să-i exagerez felul de a fi agreabil ca să scap de angoasa zilelor de acum. În fond, avem nevoie mai ales de bunătate, fie și simulată. Am deschis ochii.
— V-a revenit culoarea în obraji, mai devreme erați galbenă la față.
— Marea, uneori, mă obosește.
Giovanni s-a ridicat, a spus, precaut, arătând spre terasă.
— Dacă-mi îngăduiți, fumez o țigară.
S-a dus afară, și-a aprins o țigară, m-am dus după el.
— Ea dumitale? m-a întrebat arătând păpușa, dar pe tonul cuiva care vrea să spună un lucru spiritual ca să-și acorde timp și să-și dea importanță.
Am făcut semn că da.
— O cheamă Mina, este talismanul meu.
A luat păpușa de bust, dar a rămas interzis, a lăsat-o din nou jos.
— Are apă înăuntru.
N-am spus nimic, nu știam ce să spun.
El s-a uitat la mine cu o privire circumspectă, ca și cum ceva din mine, pentru o clipă, l-ar fi neliniștit.
— Ați auzit, m-a întrebat, de biata fetiță căreia i s-a furat păpușa?
