de mare din metal, o cafetieră napolitană. Studiam o broșă cu acul strălucitor, periculos de lung și ascuțit în vârf, cu un frumos chihlimbar negru, când mi-a sunat telefonul mobil. Fiicele mele, m-am gândit, deși ora e VP - 79

dubioasă. Am privit ecranul, nu era numele niciuneia din ele, ci un număr de mobil pe care mi s-a părut că-l știu. Am răspuns.

— Doamna Leda?

— Da.

— Sunt mama fetiței care și-a pierdut păpușa, cea care…

Am fost surprinsă, am simțit deopotrivă neliniște și plăcere, inima a început să-mi zvâcnească în piept.

— Bună, Nina.

— Voiam să văd dacă ăsta era numărul dumneavoastră.

— E al meu, da.

— V-am văzut ieri în pădurea de pini.

— V-am văzut și eu.

— Aș vrea să vă vorbesc.

— Bine, spuneți-mi când.

— Acum.

— Acum sunt în sat, la târg.

— Știu, vă urmăresc de vreo zece minute. Dar vă pierd întruna, e prea multă lume.

— Sunt lângă țâșnitoare. E o tarabă cu obiecte vechi, nu mă mișc de aici.

Mi-am apăsat pieptul cu două degete, voiam să-mi domolesc tahicardia.

Am tot ridicat obiecte, mă uitam la câte unul, dar mecanic, fără interes. Nina a apărut din mulțime, o împingea pe Elena în cărucior. Din când în când, ca să nu i-o zboare briza mării, își ținea cu mâna pălăria mare dăruită de soțul ei.

— Bună ziua, a trecut febra? i-am zis fetiței cu privirea stinsă și cu suzeta în gură.

A răspuns Nina în locul fiicei:

— E bine, dar nu se resemnează, își vrea păpușa înapoi. Elena și-a scos suzeta din gură, a spus:

— Trebuie să ia medicamente.

— Nani e bolnavă?

— Are copilul în burtă.

M-am uitat la ea nesigură:

— E bolnav copilul ei?

A intervenit Nina ușor stingherită, râzând:

— E un joc. Cumnata mea ia pastile și ea se preface că i le dă și păpușii.

— Și Nani e însărcinată?

Tânăra a spus:

— A hotărât că mătușa și păpușica așteaptă amândouă un copil. Nu-i așa, Elena?

VP - 80

Vântul i-a zburat pălăria, i-am prins-o. Avea părul strâns, chipul ei, așa, părea mai frumos.

— Mulțumesc, cu vântul ăsta nu-mi stă pe cap.

— Așteptați, i-am spus.

I-am aranjat pălăria cu grijă și am folosit broșa cu chihlimbar și acul lung ca să i-o fixez în păr.

— Iată, așa nu vă mai cade. Dar să fiți atentă pentru fetiță, acasă îl dezinfectați bine, nu trebuie mult ca să-și facă o zgârietură urâtă.

L-am întrebat pe bărbatul de la tarabă cât costa, Nina voia să plătească, m-am opus.

Pe urmă am trecut la tu, i-am cerut eu asta și ea s-a eschivat, a zis că-i era rușine, dar apoi a cedat. S-a plâns de oboseala acelor zile, nu se putuse înțelege cu fetița.

— Hai, micuțo, să renunțăm la suzetă aia, a spus, să nu facem impresie proastă față de Leda.

A vorbit în mod agitat despre fiica ei. A spus că Elena, de când își pierduse păpușa, regresase, voia să stea fie în brațe, fie în cărucior, și folosea din nou suzeta. A privit de jur-împrejur căutând, parcă, un loc mai liniștit, a împins căruciorul spre parc. A pufnit, era într-adevăr obosită, și a apăsat pe cuvântul „obosită”, voia să-i simt nu doar oboseala fizică. Pe neașteptate a izbucnit în râs, dar am înțeles că nu râdea de bucurie, pe dinăuntru era nefericire.

— Știu că m-ai văzut cu Gino, dar nu trebuie să mă judeci.

— Nu judec nimic și pe nimeni.

— Da, îți dai seama imediat. Imediat cum te-am văzut, mi-am zis: aș vrea să fiu ca doamna aceea.

— Ce e deosebit la mine?

— Ești frumoasă, ești elegantă, se vede că știi multe lucruri.

— Nu știu nimic.

Ea a clătinat din cap energic.

— Ești atât de sigură pe tine când faci ceva, nu ți-e teamă de nimic. Am înțeles asta de când ai venit prima oară pe plajă. Mă uitam la tine și speram să te uiți în direcția mea, dar nu te uitai niciodată.