VP - 66
Am condus spre casă pe drumul de provincie pustiu, cu capul plin de imagini și voci. Când mă întorsesem la fetițe – cu mult timp în urmă, de-acum –, zilele redeveniseră apăsătoare, sexul o activitate sporadică și de aceea liniștită, fără pretenții. Bărbații, încă înainte să ne sărutăm, îmi explicau, cu multă hotărâre, că nu intenționau să-și părăsească soțiile, sau că
aveau obiceiuri de holtei și nu voiau să renunțe la ele, sau că excludeau asumarea responsabilității vieții mele și a fiicelor mele. Nu mă văitasem niciodată, dimpotrivă, mi se păruse previzibil și, prin urmare, rezonabil.
Decisesem că anotimpul senzațiilor frenetice se încheiase, trei ani îmi fuseseră de-ajuns.
În schimb, în dimineața în care făcusem patul în care domniseră Brenda și amantul ei, când deschisesem ferestrele ca să iasă mirosul lor, mi se păruse că descopăr în trupul meu o chemare de plăcere care nu avea nimic de-a face cu aceea a primelor raporturi sexuale de la șaisprezece ani, cu sexul incomod și nesatisfăcător făcut împreună cu viitorul meu soț, cu practicile conjugale înainte și, mai ales, după nașterea fetițelor. S-au ivit, odată cu întâlnirea Brendei și a bărbatului ei, noi așteptări. Am simțit pentru prima oară, ca o tresăltare în piept, că am nevoie de altceva, dar m-am simțit stânjenită să mi-o spun, mi se părea că sunt gânduri inadecvate pentru condiția mea, pentru ambițiile de femeie cultă și înțeleaptă.
Au trecut zilele, săptămânile, urma celor doi îndrăgostiți a pălit definitiv.
Dar eu nu m-am liniștit, a sporit, în schimb, un fel de dezordine a fanteziilor.
N-am zis nimic față de soțul meu, n-am încercat niciodată să încalc obiceiurile noastre sexuale, nici măcar jargonul erotic pe care-l elaborasem de-a lungul anilor. Dar învățam, făceam cumpărături, stăteam la coadă să
plătesc vreo factură și mă pierdeam brusc în niște dorințe care mă
stinghereau și, totodată, mă excitau. Mă rușinam de ele mai ales când răsăreau în timp ce aveam grijă de fetițe. Cântam cântece cu ele, citeam povești înainte să adoarmă, o ajutam pe Marta să mănânce, le spălam, le îmbrăcam și între timp mă simțeam nedemnă, nu știam cum să fac să mă
liniștesc.
Profesorul meu mi-a telefonat într-o dimineață de la universitate, a spus că fusese invitat la o conferință internațională despre Forster. Mă sfătuia să
merg și eu, era materia de care mă ocupam, considera că ar fi fost foarte util pentru munca mea. Care muncă, nu făceam nimic, nici nu făcuse mare lucru ca să-mi netezească drumul. I-am mulțumit. Nu aveam bani, nu aveam nimic de pus pe mine, soțul meu traversa o perioadă proastă, era foarte ocupat.
După zile și zile de neurastenie și depresie, am hotărât că n-o să mă duc. Dar profesorul a părut dezamăgit. A zis că habar n-aveam ce pierd, m-am enervat, n-am mai vorbit cu el o vreme. Când a dat din nou un semn de viață, VP - 67
mi-a comunicat că găsise modalitatea de a călători și de a sta gratis la hotel.
N-am mai putut să refuz. Am organizat fiecare minut din cele patru zile în care urma să lipsesc: mâncare deja pregătită în frigider, ajutorul unor prietene bucuroase să se sacrifice pentru un om de știință un pic nebun, o studentă gata să aibă grijă de fetițe în cazul în care tatăl lor avea reuniuni neprevăzute. Am plecat lăsând totul în mod îndârjit în ordine, numai Marta era puțin răcită.
Avionul spre Londra s-a dovedit a fi plin de oameni din lumea academică
foarte cunoscuți și tineri rivali de-ai mei, în general mult mai prezenți și activi decât mine în cursa pentru obținerea unui post. Profesorul care mă
invitase își văzuse de-ale lui, gânditor. Era un bărbat ursuz, cu doi băieți mari, o soție elegantă și amabilă, cu multă experiență didactică, cu o cultură
extrem de vastă; totuși, îl apucau atacuri de panică de fiecare dată când trebuia să vorbească în public. În timpul zborului n-a făcut decât să-și retușeze prezentarea și abia la hotel mi-a cerut s-o citesc ca să văd dacă mă
convingea. Am citit, l-am liniștit, am spus că era foarte frumoasă, acela era rolul meu; și el a dispărut și nu l-am mai văzut toată dimineața de lucru. A apărut abia după-amiaza târziu, exact când îi venea lui rândul să vorbească.
Și-a spus textul sobru, în engleză, dar pentru că au fost câteva critici, s-a întristat, a răspuns sec, s-a dus să se închidă în cameră și n-a mai ieșit nici pentru cină. Am stat la o masă cu alți membri ca mine, aproape tot timpul în tăcere.
L-am revăzut a doua zi, era o prezentare foarte așteptată, a profesorului Hardy, un cercetător foarte respectat de la o universitate prestigioasă.
Profesorul meu nici măcar nu m-a salutat, era cu alții. Am găsit loc în fundul sălii, am deschis sârguincios caietul de notițe. A apărut Hardy, era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cam scund, slab, cu un chip plăcut și ochi extraordinar de albaștri. A vorbit păstrând un ton scăzut și învăluitor, în scurt timp m-am surprins întrebându-mă dacă mi-ar fi plăcut să mă atingă, să mă mângâie, să mă sărute. A vorbit zece minute, apoi, pe neașteptate, ca și cum vocea ar fi ieșit din interiorul propriei mele halucinații erotice și nu de la microfonul la care vorbea, am auzit că-mi rostește numele și prenumele.
Nu mi-a venit să cred, totuși am simțit roșeața cum îmi arde obrajii. El a continuat, era un orator abil, folosea textul scris ca pe un simplu reper, acum improviza. A repetat numele o dată, de două, de trei ori. I-am văzut pe colegii mei de universitate căutându-mă prin sală cu privirea, tremuram, aveam mâinile transpirate. Și profesorul meu și-a întors capul cu o față
uluită, ne-am uitat unul la altul. Universitarul englez cita textual un fragment din articolul meu, singurul pe care-l publicasem până în acel moment, VP - 68
același pe care i-l dădusem cu ceva timp în urmă Brendei. Îl menționa cu admirație, comenta meticulos un pasaj, îl folosea ca să-și articuleze mai bine discursul. Am ieșit din sală imediat cum a încheiat prezentarea și au început aplauzele.
Am alergat în camera mea, am simțit că lichidele de pe dinăuntrul meu îmi fierbeau pe sub piele, eram plină de mândrie. Am telefonat la Florența, soțului meu. Aproape că am urlat în telefon lucrul acela incredibil care mi se-ntâmplase. El a zis da, bravo, mă bucur și m-a anunțat că Marta avea varicelă, era un lucru sigur, medicul spusese că nu era nicio îndoială. Am închis. Varicela Martei și-a căutat un spațiu în mine cu obișnuitul val de anxietăți, dar în locul golului din ultimii ani, a găsit o exaltare veselă, o impresie de forță, confuzia bucuroasă a unui triumf intelectual și a plăcerii fizice. Varicela e un fleac, m-am gândit, a avut și Bianca, o să-i treacă. Am fost copleșită de mine însămi. Eu, eu, eu: asta sunt, asta știu să fac, asta trebuie să
fac.
Profesorul meu mi-a telefonat în cameră. Nu exista nimic familiar între noi, era un om distant. Vorbea mereu cu o voce răgușită, un pic țâfnoasă, nu mă considerase niciodată mare lucru. Se împăcase cu insistențele mele de laureată ambițioasă, dar fără să facă promisiuni, în general punându-mi în cârcă sarcinile cele mai plicticoase. Dar atunci mi-a vorbit cu blândețe, era tulburat, a mormăit niște complimente pentru priceperea mea. A spus emoționat: acum va trebui să vă implicați mai mult, încercați să terminați repede noul eseu, e important un alt articol publicat, o să-l informez pe Hardy despre modul nostru de lucru, o să vedeți că va dori să vă cunoască.
N-am luat în calcul posibilitatea asta, cine eram eu, în fond. A insistat: e ceva cert.
La prânz a ținut să stau lângă el și mi-am dat seama imediat, cu un nou val de plăcere, că totul se schimbase în jurul meu. Dintr-o anonimă care cară
genți, fără nici măcar dreptul la o scurtă comunicare științifică programată
la sfârșit de zi, devenisem în decurs de o oră o tânără cercetătoare cu o mică
faimă personală internațională. Italienii au venit unul câte unul să mă
felicite, tineri și bătrâni. Apoi a venit cineva dintre străini. În cele din urmă, a intrat în sală Hardy, un tip i-a șoptit ceva la ureche, a făcut semn către masa la care stăteam eu. El m-a privit o clipă, s-a dus spre masa lui, s-a oprit, s-a întors și a venit să se prezinte. Să mi se prezinte mie, politicos.
Pe urmă, profesorul meu mi-a spus la ureche: e un cercetător serios; dar muncește mult, îmbătrânește, se plictisește. Și a adăugat: dacă ați fi fost bărbat, sau urâțică, sau bătrână, ar fi așteptat la masa lui omagiul cuvenit și apoi s-ar fi despărțit de dumneavoastră în câteva propoziții amabile, dar rostite pe un ton rece. Mi s-a părut o răutate. Când s-a referit malițios la VP - 69
ipoteza că Hardy urma să devină insistent spre seară, am murmurat: poate că-l interesează mai ales faptul că am scris un articol important. N-a răspuns nimic, a bombănit da și n-a făcut alte comentarii când i-am spus, fără să-mi mai încap în piele de bucurie, că profesorul Hardy mă invitase la cină la masa lui.
Am luat cina cu Hardy, am fost spirituală și dezinvoltă, am băut destul.
Apoi am făcut o lungă plimbare și la întoarcere, era ora două, mi-a cerut să
