conțină forme de viață diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau în mod obtuz așezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile. Nici măcar nu căutam acele forme, nici în trecut, nici într-un posibil viitor.
Plecasem ca o femeie trecută prin foc care-și smulge de pe ea pielea făcută
scrum, crezând că-și smulge de pe ea arsura însăși.
Lucrul de care mă temusem cel mai mult, când îmi părăsisem fiicele, era că Gianni, de lene, din răzbunare, de nevoie, ar putea să le ducă pe Bianca și pe Marta la Napoli, să i le încredințeze mamei mele și rudelor. Mă sufoca anxietatea, mă gândeam: ce-am făcut, eu am fugit, dar permit ca ele să se întoarcă acolo. Cele două fetițe s-ar fi cufundat, încet, încet, în puțul negru din care proveneam, respirându-i comportamentul, limba, toate trăsăturile pe care mi le ștersesem când plecasem din oraș, la optsprezece ani, ca să
studiez la Florența, un loc îndepărtat și, pentru mine, străin. Îi spusesem lui Gianni: fă ce crezi, dar te rog nu le lăsa rudelor din Napoli. Gianni a urlat la mine că făcea fix ce avea chef cu fiicele lui, nu aveam dreptul la păreri dacă
plecam. A avut mare grijă de ele, în realitate, dar când a fost copleșit de muncă sau constrâns călătorească în străinătate, le-a dus fără ezitare acasă
la mama mea, în apartamentul unde mă născusem, în camerele unde mă
luptasem aprig ca să mă pot emancipa, și le-a lăsat acolo luni întregi.
A ajuns până la mine ecoul, m-am întristat, dar nu de asta am revenit asupra deciziei mele. Eram departe, mi se părea că sunt o altă persoană, în sfârșit cea autentică, și am lăsat, în cele din urmă, ca fetițele să se expună la rănile orașului meu natal, aceleași pe care le consideram de nevindecat în privința mea. Mama mea a fost extraordinară, la vremea aceea, s-a ocupat de ele, s-a istovit, dar nu i-am arătat recunoștință nici pentru asta, nici pentru altceva. Mânia secretă pe care o nutream față de mine am revărsat-o asupra ei. În consecință, când mi-am luat înapoi fiicele și le-am dus la Florența, am acuzat-o că avusese o influență proastă asupra lor, la fel cum avusese odinioară o influență proastă asupra mea. Acuzații calomnioase. Ea s-a apărat, a reacționat cu malițiozitate, s-a necăjit rău, a murit, poate, la scurt VP - 63
timp otrăvită chiar de aceste acuzații tulburătoare. Ultimul lucru pe care mi l-a spus, cu ceva timp înainte să moară, a fost, într-un dialect frânt: mi-e un strop de frig, Leda, și-mi vine să mă cac pe mine.
Câte lucruri nu i-am urlat pe care aș fi făcut mai bine să nici nu le gândesc măcar. Voiam – acum că mă întorsesem – ca fiicele mele să depindă numai de mine. Uneori mi se părea chiar că le făcusem de una singură, de Gianni nu-mi mai aminteam deja nimic, nimic intim din punct de vedere fizic, picioarele, toracele, sexul, mirosul, ca și cum nici măcar nu ne-am fi atins vreodată. Când pe urmă a plecat în Canada, impresia aceea a devenit și mai puternică, mi s-a părut că le hrănisem pe fete numai cu mine însămi, că simt în ele numai linia feminină a descendentei mele, în bine și în rău. De aceea, anxietățile au crescut. Câțiva ani, Bianca și Marta au mers prost la școală, în mod evident erau dezorientate. Le presam, le îndemnam, le chinuiam.
Spuneam: ce vreți să faceți în viață, unde vreți să ajungeți, vreți să involuați, să vă degradați, să suprimați toate eforturile pe care eu și tatăl vostru le-am făcut, să reveniți la condițiile în care trăiește bunica voastră, care are numai diploma de școală elementară. Biancăi îi șopteam deprimată: am vorbit cu profesorii tăi, în ce situație ai îndrăznit să mă pui. Le vedeam deraind pe amândouă, mi se păreau din ce în ce mai pretențioase și mai ignorante.
Eram sigură că se vor împotmoli cu studiile, cu totul, și a fost o perioadă în care mă simțeam bine numai când știam că-și asumau o disciplină, la școală
începeau să aibă succes, umbrele femeilor din familia mea se risipeau.
Sărmana mama. Ce le transmisese rău, în fond, celor două fete: nimic, un pic de dialect. Grație ei, astăzi Bianca și Marta știu să imite așa cum trebuie dialectul napolitan și câteva expresii. Când sunt bine dispuse, râd de mine.
Îmi exagerează accentul, chiar și la telefon, din Canada. Imită nemilos timbrul dialectal care iese la suprafață din adâncul modului meu de a vorbi alte limbi sau anumite sintagme pe care le folosesc italienizându-le. Aiureli fără sens. Îi zâmbesc Rosariei, caut să spun ceva, mă prefac a fi politicoasă, deși ea nu este. Da, fiicele mele mă umilesc, mai ales cu engleza, se rușinează
de modul în care o vorbesc, mi-am dat seama de asta de fiecare dată când am mers în străinătate împreună. Totuși este limba meseriei mele, mi se părea c-o folosesc ireproșabil. Ele, în schimb, insistă, nu sunt bună, și au dreptate. De fapt, în ciuda izbucnirilor mele de orgoliu, n-am ajuns prea departe. Dacă vreau, într-o clipă pot fi din nou ca această femeie, Rosaria. M-ar costa un pic de efort, desigur, mama mea știa să treacă fără întrerupere de la ficțiunea frumoasei doamne mic-burgheze la tânguiala lejeră prin care își spune nefericirea. Mie mi-ar lua mai mult, dar tot aș reuși. Cele două fete, în schimb, ele chiar s-au îndepărtat. Aparțin altui timp, le-am pierdut în viitor.
VP - 64
Zâmbesc din nou, stânjenită, dar Rosaria nu-mi zâmbește, conversația se stinge. Ezit, de-acum, între aversiunea neliniștită față de această femeie și o simpatie tristă. Îmi imaginez că va naște fără să crâcnească, în două ore se va expulza pe sine și, în același timp, pe o alta ca ea. A doua zi va fi pe picioare, va avea mult lapte, un râu de lapte consistent, se va război din nou, vigilentă
și violentă. Mi-e clar, acum, că nu vrea s-o vadă pe cumnată, o consideră –
îmi imaginez – o cicălitoare care se crede rafinată, o sclifosită care atunci când era însărcinată se văicărea tot timpul, nu făcea decât să vomite. Nina, în ochii ei, e lipsită de vlagă, lichefiată, expusă oricărui tip de influențe proaste și eu, după lucrurile urâte pe care le-am mărturisit, nu mai sunt considerată
o amiciție bună de plajă. De aceea vrea s-o apere de mine, îi e teamă că-i bag gărgăuni în cap. Veghează în numele fratelui, bărbatul cu pântecele tăiat.
Oameni răi, îmi spusese Gino. Am mai stat încă un pic cu picioarele în apă, nu știam ce să-i spun. Timpul scurs ieri, astăzi, îmi amintea de toate etapele vieții mele. M-am întors la umbrelă.
Acolo m-am gândit la ce era de făcut, în cele din urmă m-am hotărât. Am luat geanta, pantofii, mi-am strâns în jurul taliei un pareo și am pornit spre pădurea de pini, lăsându-mi pe patul pliant cărțile mele și, agățată de spițele umbrelei, rochia.
Gino spusese că napolitanii locuiau într-o vilă pe dune, în spatele pădurii de pini. Am urmat linia de graniță dintre ace și nisip, când la umbră, când la soare. În scurt timp am văzut vila, o construcție pretențioasă cu două
niveluri, între stufăriș, leandri și eucalipți. Cicadele, la ora aceea, erau asurzitoare.
Am intrat în desiș, căutam o cărare care să mă ducă până la casă. Între timp am scos fluturașul din geantă, am sunat la numărul de mobil care era indicat pe el. Speram să răspundă Nina, am așteptat. În timp ce telefonul suna în gol, am auzit trilul jeluitor al unui mobil în desișul vegetației, în dreapta mea, și apoi vocea Ninei care spunea râzând: haide, ajunge, încetează, lasă-mă să răspund.
Am închis brusc, am căutat cu privirea în direcția din care auzisem vocea.
Am văzut-o pe Nina într-o rochie lejeră de culoare deschisă, sprijinită de un copac. Gino o săruta. Ea părea să accepte sărutul, dar cu ochii deschiși, amuzați, alarmați și, în timpul ăsta, îi îndepărta cu blândețe mâna care-i căuta sânul.
VP - 65
19.
Am făcut o baie în mare și m-am întins cu spatele la soare, cu brațele deasupra capului și cu fața ascunsă în ele. Din poziția în care mă găseam, l-am văzut pe tânărul care se întorcea, cobora pe dune cu pași mari, cu ochii în pământ. Odată ajuns la locul lui, a încercat să citească, dar n-a putut și a țintuit mult timp cu privirea marea. Am simțit că ușoara neplăcere din seara precedentă se transformase în ostilitate. Părea atât de cumsecade, îmi ținuse companie ore în șir, se arătase atent, sensibil. Spusese că se teme de reacția rudelor, a soțului Ninei, mă avertizase. Și totuși el nu se abținea, se expunea pe sine și pe ea cine știe căror riscuri. O ispitea, o atrăgea către sine tocmai când era mai fragilă, strivită de povara fiicei. Așa cum îi descoperisem eu, ar fi putut fi descoperiți de oricine. M-am simțit dezamăgită de amândoi.
M-a cuprins, nu știu cum să spun, un fel de tulburare când i-am surprins.
Era o emoție vagă, adăuga cele văzute la cele nevăzute, îmi provoca în același timp valuri de căldură și transpirație rece. Sărutul lor încă ardea, îmi încălzea stomacul, aveam în gură un gust de salivă călduță. Nu era o senzație matură, ci infantilă, mă simțisem ca o fetiță care trepidează. Reveniseră
fantezii foarte îndepărtate, imagini false, inventate, ca atunci când eram mică și-mi imaginam că mama iese din casă în secret, ziua și noaptea, să-și întâlnească amanții, și simțeam pe corpul meu bucuria pe care o simțea ea.
Mi se părea, acum, că se trezea o substanță acoperită de crustă, care se odihnea pe fundul burții mele de decenii întregi.
Am părăsit șezlongul țâfnoasă, mi-am pregătit în grabă lucrurile. Am greșit, mi-am zis, nu mi-a folosit plecarea Biancăi și a Martei. Așa părea, dar nu. De cât timp n-am mai telefonat, trebuie să le aud glasul. Să te emancipezi, să te porți frivol nu e bine, e crud față de tine însuți și față de ceilalți. Trebuie să găsesc modul de a-i spune Ninei. Ce sens are un flirt estival, ca o adolescentă de șaisprezece ani, în timp ce fiica ta se simte rău. Mi se păruse atât de grozavă, când stătea împreună cu Elena, cu păpușa, sub umbrelă, sau la soare, sau pe malul mării. Adesea luau pe rând nisip ud cu o linguriță de înghețată și se prefăceau c-o hrănesc pe Nani. Ce bine le stătea împreună.
Elena se juca ore în șir, singură sau cu mama ei, și se vedea că era fericită.
Mi-a trecut prin minte că era mai multă forță erotică în relația ei cu păpușa, acolo lângă Nina, decât în tot erosul pe care l-ar fi experimentat ulterior, crescând și îmbătrânind. Am părăsit plaja fără să privesc nici măcar o dată
în direcția lui Gino, a Rosariei.
