— Nu simțeai durere?

— Nu, eram prea absorbită de viața mea. Dar aveam o greutate aici, ca și cum aș fi avut o boală de stomac. Și întorceam privirea, simțind că mi se taie respirația, de fiecare dată când auzeam un copil spunând mama.

— Ți-era rău, atunci, nu bine.

— Mă simțeam o femeie care-și câștigă existența și simte o mulțime de lucruri în același timp, printre care și un dor insuportabil.

M-a privit cu ostilitate.

— Dacă ți-era bine, de ce te-ai întors?

Am ales cu grijă cuvintele.

— Pentru că mi-am dat seama că nu sunt capabilă să creez nimic care să

se compare cu ele.

A zâmbit, neașteptat de bucuroasă.

— Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.

— Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.

S-a posomorât din nou.

— Ce vrei să spui?

— Că m-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele.

A încercat să sondeze înăuntrul meu cu ochii: în piept, dincolo de frunte.

— Ce căutai ai găsit și nu ți-a plăcut?

I-am zâmbit.

— Nina, ce căutam era un amestec confuz de dorințe și multă aroganță.

Dacă aș fi fost ghinionistă, mi-ar fi luat întreaga viață ca să-mi dau seama de asta. Din fericire, am fost norocoasă și mi-a luat doar trei ani. Trei ani și treizeci și șase de zile.

Mi s-a părut mulțumită.

— Cum ai decis că trebuie să te întorci?

— Într-o dimineață mi-am dat seama că singurul lucru pe care doream cu VP - 83

adevărat să-l fac era să decojesc fructe făcând șerpișori sub ochii fiicelor mele și atunci am început să plâng.

— Nu înțeleg.

— Dac-o să avem timp, o să-ți povestesc.

A fost de acord în mod vizibil, ca să mă facă să înțeleg că nu-și dorea altceva decât să stea să asculte și, între timp, a băgat de seamă că Elena adormise și i-a luat delicat suzeta, a înfășurat-o într-un șervețel, a pus-o în geantă. S-a strâmbat simpatic, ca să-mi comunice cât o înduioșa fiica ei, apoi a reluat:

— Și după întoarcerea ta?

— M-am resemnat să trăiesc mai puțin pentru mine și mai mult pentru cele două fetițe: încet, încet, mi-a ieșit așa cum trebuia.

— Deci trece, a spus.

— Ce?

A făcut un gest pentru a indica o amețeală, dar și o senzație de greață.

— Debusolarea.

Mi-am adus aminte de mama, am spus:

— Mama mea folosea un alt cuvânt, îi spunea măcinarea.

A recunoscut sentimentul în cuvânt, a făcut o mutră de fetiță

înspăimântată.

— E adevărat, simți cum ți se macină sufletul: nu poți suporta să stai cu tine însăți și ai anumite gânduri pe care nu le poți rosti.

Apoi a început din nou să mă-ntrebe, de data asta cu expresia blândă a cuiva care caută o mângâiere:

— Oricum, trece.

M-am gândit că nici Bianca, nici Marta nu încercaseră niciodată să-mi adreseze întrebări ca ale Ninei, pe tonul insistent cu care mi le punea ea. Am căutat cuvintele potrivite, ca s-o mint spunând adevărul.

— Mama mea a făcut din asta o boală. Dar aparținea altei epoci. Astăzi se poate trăi și dacă nu trece.

Am văzut-o nesigură, voia să mai spună ceva, dar a renunțat. Am simțit în ea o nevoie de a mă îmbrățișa, aceeași care mă încerca pe mine. Era o emoție plăcută care se manifesta ca o nevoie presantă de contact.

— Trebuie să plec, a spus și m-a sărutat instinctiv pe buze, ușor și stingherit.

Când s-a retras, dincolo de umărul ei, în capătul parcului, i-am văzut, lângă tarabe, în mulțime, pe Rosaria și pe fratele ei, soțul Ninei.

VP - 84

22.

Am zis încet:

— Cumnata ta și soțul tău.

A avut o străfulgerare de uimire exasperată în ochi, dar a rămas calmă, nici măcar n-a dat să se întoarcă.