Ne-am plimbat un pic pe aleile parcului, a început din nou să vorbească

despre pădurea de pini, despre Gino.

— Ce ai văzut nu înseamnă nimic.

— Acum nu spune minciuni.

— E adevărat, îl țin la distanță și-mi păstrez buzele strânse. Vreau doar să

fiu din nou un pic adolescentă, dar nu de-adevăratelea.

— Câți ani aveai când s-a născut Elena?

VP - 81

— Nouăsprezece, Elena are aproape trei ani.

— Poate că ai devenit mamă prea devreme.

A clătinat din cap energic.

— Sunt bucuroasă c-o am pe Elena, sunt bucuroasă de tot ce am. E doar vina acestor zile. Dacă dau de urma cui îmi face fetița să sufere…

— Ce-i faci? am spus ironică.

— Știu eu.

Am mângâiat-o ușor pe braț, voind parcă s-o îmbunez. Mi s-a părut că

mimează din obligație tonurile și expresiile familiei ei, accentuase și cadența dialectului napolitan ca să fie mai convingătoare, am simțit ceva asemănător cu duioșia.

— Sunt bine, a repetat de mai multe ori și mi-a povestit cum se îndrăgostise de soțul ei, îl cunoscuse la discotecă, la șaisprezece ani.

El ținea la ea, le adora pe ea și pe fiica lor. A râs din nou nervos.

— Zice că sânii mei sunt exact pe măsura mâinii lui.

Fraza mi s-a părut vulgară, am spus:

— Și dacă te-ar vedea cum te-am văzut eu?

Nina a devenit serioasă.

— Mi-ar tăia gâtul.

M-am uitat la ea, apoi la fetiță.

— Ce voiai de la mine?

A clătinat din cap, a murmurat:

— Nu știu. Să vorbim un pic. Când te văd la plajă, mă gândesc că aș vrea să stau tot timpul la taclale, sub umbrela ta. Dar te-ai plictisi până la urmă, eu sunt proastă. Gino mi-a zis că ești profesoară la universitate. Mă

înscrisesem la Litere, după bacalaureat, dar am dat numai două examene.

— Nu muncești?

A râs din nou.

— Muncește soțul meu.

— Cu ce se ocupă?

A respins întrebarea cu un gest irascibil și i-am văzut privirea traversată

de o străfulgerare ostilă. A spus:

— Nu vreau să vorbesc despre el: Rosaria face cumpărături, dintr-un moment în altul mă poate suna și atunci n-o să mai avem timp.

— Nu vrea să vorbești cu mine?

A făcut o grimasă de mânie.

— Dacă ar fi după ea, n-ar trebui să fac nimic.

A tăcut o clipă, apoi a spus nesigură:

— Pot să-ți pun o întrebare intimă?

— Să auzim.

VP - 82

— De ce ți-ai abandonat fiicele?

M-am gândit, am căutat un răspuns care s-o poată ajuta.

— Le iubeam prea mult și mi se părea că iubirea pentru ele mă împiedica să devin eu însămi.

Mi-am dat seama că nu mai râdea încontinuu, acum era atentă la fiecare cuvânt de-al meu.

— Nu le-ai văzut deloc trei ani de zile?

Am făcut semn că nu.

— Și cum te-ai simțit fără ele?

— Bine. Era ca și cum totul din mine s-ar fi spulberat și fragmentele ar fi căzut libere în toate părțile, cu o senzație de bucurie.