— Va rețin doar un minut.

— Intrați.

— Am văzut mașina, mi-am zis: doamna s-a întors deja.

— Veniți, luați loc.

— Nu vreau să deranjez, dar dacă vă place peștele, acesta tocmai a fost prins.

A intrat, mi-a întins punga. Am închis ușa, am luat darul, am zâmbit forțat și am spus:

— Sunteți foarte amabil.

— Ați mâncat de prânz?

— Nu.

— Acesta se poate mânca și crud.

— Mă îngrozește.

— Atunci prăjit și mâncat cald.

— Nu știu să-l curăț.

Din timid cum era a devenit, brusc, băgăreț. Cunoștea casă, s-a dus direct în bucătărie, a început să eviscereze peștele.

— Nu-mi ia mult, două minute, a spus.

L-am privit ironic în timp ce, cu mișcări experte, extrăgea măruntaiele din VP - 73

acele ființe fără viață și apoi răzuia solzii, voind parcă să le smulgă

strălucirea, culorile. M-am gândit că prietenii lui îl așteptau, probabil, la bar ca să afle dacă acțiunea lui fusese dusă până la capăt. M-am gândit că de-acum făcusem greșeala să-l las să intre în casă și că, dacă ipoteza mea era întemeiată, ar fi rămas, într-un fel sau altul, tot timpul necesar pentru a face plauzibil ceea ce urma să povestească. Bărbații au întotdeauna ceva patetic, la orice vârstă. O aroganță trufașă fragilă, o îndrăzneală temătoare. Nu mai știu, astăzi, dacă mi-au stârnit iubire sau doar o înțelegere afectuoasă pentru slăbiciunile lor. Giovanni, m-am gândit, orice întorsătură ar lua lucrurile, s-ar fi lăudat cu o erecție uimitoare cu străina, fără medicamente și în ciuda vârstei.

— Unde țineți uleiul?

A avut grijă de prăjitul peștelui cu mare competență, vorbind agitat, ca și cum gândul o lua cu viteză înaintea construirii frazelor. A lăudat trecutul, când marea avea mult mai mult pește și era cu adevărat bun. A vorbit despre soția lui, care murise cu trei ani în urmă, și despre copii. A spus și:

— Primul meu băiat e mult mai mare decât dumneata.

— Nu cred, sunt bătrână.

— Ce bătrână, aveți cel mult patruzeci de ani.

— Nu.

— Patruzeci și doi, patruzeci și trei.

— Am patruzeci și opt, Giovanni, și am două fiice mari, una de douăzeci și patru și una de douăzeci și doi.

— Fiul meu are cincizeci de ani, l-am făcut la nouăsprezece, și soția mea avea doar șaptesprezece.

— Aveți șaptezeci și nouă de ani?

— Da, și sunt bunic, am trei nepoți.

— Nu-i arătați.

— Doar la suprafață.

Am deschis singura sticlă de vin pe care o aveam, unul roșu luat de la supermarket, și am mâncat peștele pe masa din sufragerie, așezați unul lângă altul pe divan. Peștele a ieșit nemaipomenit de bun, am început să

vorbesc mult, mă simțeam înveselită de sunetul propriei voci. Am vorbit despre muncă, despre fiicele mele, mai ales despre ele. Am spus: nu mi-au dat niciodată bătăi de cap. Au învățat bine, au promovat întotdeauna, și-au luat diploma cu cele mai bune note, vor deveni două femei de știință

excelente, ca tatăl lor. Acum locuiesc în Canada, una stă acolo – să zicem – ca să-și perfecționeze studiile și cea mai mare, în schimb, muncește. Sunt fericită, mi-am făcut datoria de mamă, le-am ținut departe de toate pericolele din ziua de azi.

VP - 74

Vorbeam și el asculta. Când și când povestea despre el. Fiul cel mai mare era topograf, soția lui lucra la poștă; a doua fată se căsătorise cu un băiat bun, cel care avea chioșcul de ziare din piață; al treilea era crucea pe care trebuia s-o ducă, nu voise să studieze, câștiga ceva numai vara plimbând turiștii cu barca; ultima fată era puțin în întârziere cu studiile, avusese o boală foarte urâtă, dar acum își lua diploma, ar fi fost prima laureată din familie.

Mi-a vorbit cu multă duioșie și de nepoței, fiul cel mare i-i dăruise pe toți, ceilalți nu, n-aveau copii. S-a creat o atmosferă plăcută, am început să mă

simt în largul meu, aveam o senzație de participare pozitivă la lucruri, gustul peștelui – erau barbuni –, paharul de vin, lumina care radia dinspre mare și se izbea de ferestre. El povestea despre nepoți, eu am început să povestesc despre fiicele mele când erau mici. Odată, cu douăzeci de ani în urmă, pe zăpadă: ce ne distraserăm, eu și Bianca; ea avea trei ani, o salopetă roz, gluga cu marginea de blană albă; avea obrajii roșii, roșii; urcam trăgând după noi o săniuță până în vârful unui delușor și apoi ea se așeza în față, eu în spate, o strângeam lipind-o de mine și alunecam la vale, cu toată viteza, urlam amândouă de bucurie și când ajungeam jos rozul salopetei fetiței nu mai era, nici roșul din obraji, totul dispărea sub un strat de așchii strălucitoare de gheață, i se vedeau numai ochii fericiți și golul gurii care spunea: încă o dată, mama.

Vorbeam și-mi veneau în minte numai momente vesele, simțeam un regret nicidecum trist, ci plăcut, al corpurilor lor mici, al dorinței lor de a te auzi, simți, linge, săruta, îmbrățișa. Marta pândea la fereastră, în fiecare zi, întoarcerea mea de la muncă și, imediat cum mă zărea, n-o mai puteai ține pe loc, deschidea ușa, alerga jos, un corpușor moale, avid de mine, alerga astfel că mă temeam să nu cadă, îi făceam semn: încet, nu alerga, avea doar câțiva ani, dar era agilă și sigură, lăsam geanta, îngenuncheam, deschideam brațele larg ca s-o primesc și ea se arunca înspre corpul meu ca un proiectil, aproape că mă dobora, o îmbrățișam, mă îmbrățișa.

Timpul trece, am spus, ia cu el corpurile lor mici, rămân numai în memoria brațelor. Cresc, ating înălțimea ta, te depășesc. Marta, la șaisprezece ani, era deja mai înaltă decât mine. Bianca a rămas micuță, îmi ajunge până la ureche. Uneori mi se așază în brațe, așa cum făceau când erau mici, îmi vorbesc în același timp, mă mângâie, mă sărută. Am bănuiala că

Marta a crescut îngrijorată pentru mine, încercând să mă protejeze ca și cum ea ar fi fost mare și eu mică, efortul ăsta a făcut-o atât de văicăreață, i-a dat un sentiment puternic de neadecvare. Dar există și lucruri de care nu sunt sigură. Bianca, de exemplu, e ca tatăl ei, nu e expansivă, dar și ea uneori m-a făcut să cred că ar vrea să mă reeduce, spre binele meu, cu frazele ei seci, VP - 75

aspre, mai degrabă porunci decât cereri. Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai folosește nimeni.

— Ei cred că știu mai mult decât noi, a confirmat Giovanni.

— Uneori este adevărat, am spus, pentru că adaugă lucrurilor pe care le-au învățat de la noi pe acelea învățate în afara noastră, la vremea lor, care e întotdeauna alta, nu mai e deloc a noastră.

— Mai urât.

— Credeți?

— I-am răsfățat, au pretenții.

— Nu știu.

— Când eram copil eu, ce aveam? Un pistol de lemn. Pe patul armei era prins în cuie un cârlig de rufe, pe țeavă un elastic. În elastic puneai o pietricică, așa ca la praștii, și agățai de cârlig piatra și elasticul. În felul ăsta pistolul era încărcat. Când voiai să tragi, desfăceai cârligul și piatra pleca.

L-am privit cu simpatie, îmi schimbam părerea. Acum mi se părea un bărbat liniștit, nu mă mai gândeam că urcase la mine ca să-i facă pe tovarășii lui să creadă că aveam o aventură. Era în căutarea unei mici recompense care să diminueze lovitura dezamăgirilor. Voia să stea la taclale cu o doamnă