Când a ieșit din casă, încercase să deghizeze nervii fiicei cu o rochie frumoasă, pantofiori frumoși. Ea însăși se îmbrăcase cu o rochie fină de culoarea vinului care îi venea bine, își prinsese părul, își pusese cercei care-i atingeau maxilarul proeminent și se legănau pe gâtul lung. Voia să găsească
o reacție în fața abrutizării, să pară importantă. Încercase să se vadă în oglindă așa cum era înainte să aducă pe lume trupul acela, înainte de a se condamna pentru vecie să-l adauge corpului ei. Dar cu ce scop.
În scurt timp va începe să urle, m-am gândit, în scurt timp o va pălmui, va încerca să rupă legătura astfel. În schimb, legătura se va răsuci tot mai mult, se va întări tot mai mult în regret, în umilința că s-a arătat în public drept mamă neafectuoasă, nicidecum sfântă sau exemplu la gazetă. Elena zbiară, plânge și ține picioarele nevrotic încordate, ca și cum intrarea în magazinul de jucării ar fi plină de șerpi. O miniatură compusă dintr-o materie însuflețită irațional. Fetița nu voia să stea pe picioarele ei, voia să rămână pe ale mamei. Era alarmată, presimțea că Nina era sătulă, o percepea din felul în care se aranjase ca să vină în sat, după mirosul rebel al tinereții, după
frumusețea ei avidă. De aceea se agăța ca un clește de ea. Pierderea păpușii e o scuză, mi-am zis. Elenei îi era teamă să nu fugă mama ei de ea.
Poate că și-a dat seama și Nina de asta sau pur și simplu n-a mai rezistat.
A șuierat într-un dialect pe neașteptate vulgar: încetează, și și-a luat din nou fiica în brațe cu o smucitură bruscă, încetează că nu mai vreau să te aud, ai înțeles, nu mai vreau să te aud, gata cu mofturile astea și a tras cu putere de rochiță în față, peste genunchi, o agresiune clară menită corpului, nu hainei.
Apoi s-a zăpăcit, a revenit la italiană cu o grimasă de autoreproș, mi-a zis cu un aer forțat:
— Scuze, nu știu cum să fac, mă chinuie. Tatăl ei a plecat și acum își varsă
VP - 47
oful numai pe mine.
Atunci Rosaria i-a luat fetița din brațe cu un oftat: vino la mătușa, a murmurat emoționată. De data asta Elena, în mod contradictoriu, n-a opus nicio rezistență, a cedat imediat, ba chiar i-a înconjurat gâtul cu brațele. Să-i facă în necaz mamei sau avea certitudinea că acest corp diferit – fără copii, dar așteptând să aducă unul pe lume, copiilor le plac mult cei încă nenăscuți și puțin sau foarte puțin cei abia născuți – era momentan atât de primitor, ar fi ținut-o între sânii mari, sprijinită de pântecele ei ca pe un scaun, apărând-o de eventualele crize de nervi ale mamei celei rele, cea care nu știuse să
aibă grijă de păpușa ei, cea care o pierduse de-a dreptul. I s-a încredințat Rosariei cu un elan exagerat de afecțiune, ca să semnaleze perfid: mătușa e mai bună decât tine, mama, mătușa e mai bună: dacă te porți așa cu mine, o să mă refugiez pentru totdeauna la ea și n-o să te mai vreau.
— Iată, du-te, așa mă odihnesc un pic, a spus Nina cu o grimasă de dezaprobare, avea un strat de transpirație pe buza de sus. Apoi către mine:
— Uneori chiar nu mai poți.
— Știu, am spus ca să-i arăt că eram de partea ei.
Dar Rosaria a intervenit, a murmurat, strângând fetița în brațe: prin câte ne fac să trecem ăștia, și a pupat-o zgomotos în mod repetat, șoptindu-i Elenei cu vocea subțiată de duioșie: frumoaso, frumoaso, frumoaso. Voia deja să intre în cercul nostru, al mamelor. Credea că a așteptat chiar prea mult, dar că învățase deja totul despre acest rol. Ba mai mult, a hotărât să
demonstreze imediat, mai ales mie, că știa s-o liniștească pe Elena mai bine decât cumnata ei. Așa că, ce să vezi, a lăsat-o pe jos, fii cuminte, arată-i mamei și doamnei Leda ce cuminte ești. Și fetița n-a spus nimic, a rămas în picioare lângă ea sugându-și degetul cu o expresie disperată, în timp ce ea mă întreba mulțumită: fiicele dumneavoastră cum erau când erau mici, la fel cum e iubițica asta? Am simțit atunci un impuls puternic s-o zăpăcesc, s-o pedepsesc fentând-o. Am spus:
— Nu-mi amintesc mare lucru.
— Nu se poate, nu uiți nimic legat de copii.
Am tăcut o clipă, am spus calm:
— Am plecat. Le-am abandonat când cea mai mare avea șase ani și cealaltă patru.
— Da’ ce spuneți, și cu cine au crescut?
— Cu tatăl lor.
— Și nu le-ați mai văzut?
— Le-am luat înapoi după trei ani.
— Ce chestie nasoală, de ce?
Am clătinat din cap, nu știam de ce.
VP - 48
— Eram foarte obosită, am spus.
Apoi m-am adresat Ninei, care acum mă privea de parcă nu m-ar fi văzut niciodată:
— Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.
I-am zâmbit, am făcut un semn spre Elena:
— Nu-i cumpărați nimic, lăsați-o baltă, nu-i nevoie. Păpușa se va găsi, bună ziua.
Am făcut un semn către soțul Rosariei, care mi s-a părut că-și recăpătase masca lui de om rău, și am ieșit din magazin.
VP - 49
15.
Acum eram foarte supărată pe mine însămi. Nu vorbeam niciodată despre acea perioadă din viața mea, n-o făceam nici măcar cu surorile mele, nici măcar în sinea mea. De fiecare dată când am încercat să deschid subiectul de față cu Bianca și Marta, împreună sau separat, mă ascultaseră într-o tăcere absentă, spuseseră că nu-și aminteau nimic, imediat începuseră să
vorbească despre altceva. Numai fostul meu soț, înainte să plece să lucreze în Canada, își întemeiase, uneori, protestele și resentimentele pe asta; dar era un bărbat inteligent și sensibil, se rușina el însuși pentru acea josnicie și depășea repede momentul fără să insiste. Cu atât mai mult, așadar, nu înțelegeam de ce mărturisisem lucrul acela atât de personal unor străine, persoane foarte diferite de mine, care, deci, n-ar fi putut să-mi înțeleagă
niciodată motivele și care, în mod sigur, în momentul acela, mă bârfeau. Nu suportam asta, nu puteam să mi-o iert, mă simțeam expusă, dată în vileag.
Am hoinărit prin piață încercând să mă liniștesc, dar ecoul frazelor pe care le rostisem, expresia și cuvintele de dezaprobare ale Rosariei, zvâcnirea din privirea Ninei mi-au interzis, ba mai mult, au accentuat o furie încordată.
