Cine știe de când mergeam. M-am uitat la ceas, m-am întors spre complex, mă dureau gleznele. Cerul era senin, soarele încălzea, oamenii apăruseră

iarăși leneș pe plajă, unii îmbrăcați, alții în costume de baie. Acum umbrelele VP - 59

erau deschise din nou, plimbarea pe mal era o procesiune interminabilă care sărbătorea întoarcerea vacantei.

Am văzut, la un moment dat, un grup de copilandri care împărțeau ceva vilegiaturiștilor. Când am ajuns în dreptul lor, i-am recunoscut, erau ștrengarii rude cu Nina. Ofereau fluturași ca într-un fel de joc al lor, fiecare avea un teanc zdravăn. Unul m-a recunoscut, a spus: ăsteia de ce să i-l dăm.

Eu am luat un fluturaș oricum, am continuat să merg, apoi am aruncat o privire. Nina, Rosaria procedaseră ca atunci când se pierde o pisică sau un câine. În centrul foii era o fotografie urâtă cu Elena și păpușa ei. Și, scris mare, un număr de mobil. Câteva rânduri spuneau pe un ton înduioșător că

micuța era foarte îndurerată din cauza dispariției păpușelei. Promiteau o recompensă generoasă cui ar fi găsit-o. Am împăturit fluturașul cu grijă, l-am pus în geantă lângă rochia nouă a lui Nani.

VP - 60

18.

M-am întors acasă după cină, amețită de un vin de proastă calitate. Am trecut prin fața barului unde Giovanni stătea la aer cu prietenii lui. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare, mi-a făcut un semn de salut, a ridicat paharul de vin ca o invitație. Nu i-am răspuns și n-am regretat impolitețea.

Mă simțeam foarte nefericită. Era o impresie de dizolvare, ca și cum eu, o grămăjoară ordonată de praf, toată ziua aș fi fost suflată de vânt și acum mă

aflam suspendată în aer, fără o formă certă. Mi-am aruncat geanta pe divan, n-am deschis ușa terasei, n-am deschis ferestrele în dormitor. M-am dus în bucătărie după un pic de apă în care să amestec picăturile unui somnifer pe care-l luam numai în foarte rare ocazii de disconfort. În timp ce beam am băgat de seamă prezența păpușii puse pe masă și mi-am amintit de rochița pe care o aveam în geantă. M-am simțit rușinată. Am apucat păpușa de cap, am dus-o în sufragerie și m-am prăbușit pe divan punând-o în poala mea, cu burta în jos.

Era caraghioasă cu fesele ei mari, cu spinarea întinsă. Să vedem dacă îți vine bine chestia asta, am spus cu voce tare, furioasă. Am scos rochița, chiloții, șosetele, pantofii. Am probat-o cu rochia sprijinindu-i-o pe corpul întors cu fața în jos, măsura era potrivită. A doua zi urma să mă duc direct la Nina, să-i spun: am găsit-o în pădurea de pini ieri seară, uite, și azi-dimineață i-am cumpărat o rochiță ca să vă puteți juca tu și fiica ta. Am oftat de nemulțumire, am lăsat totul pe divan și am voit să mă ridic, dar mi-am dat seama că din gura păpușii ieșise alt lichid închis la culoare, îmi pătase fusta.

I-am examinat buzele strânse în jurul unei mici găuri. Le-am simțit că

cedează sub degete, dintr-un plastic mai moale decât restul corpului. I le-am dat la o parte cu delicatețe. Gaura s-a lărgit și păpușa a zâmbit, mi-a arătat gingiile și dințișorii de lapte. I-am închis din nou gura, dezgustată, am zgâlțâit-o puternic. Am auzit apa pe care o avea în burtă, mi-am imaginat o putreziciune a vintrelor, lichid închis, stătut, amestecat cu nisip. Sunt lucruri de-ale voastre de mamă și fiică, m-am gândit, de ce m-am băgat.

Am dormit adânc. Dimineața am pus în geantă lucrurile necesare pentru plajă, cărți, caiete, rochița, păpușa și am refăcut traseul spre mare. În mașină

am ascultat o veche compilație a lui David Bowie, am auzit tot drumul aceeași melodie, The man who sold the world, făcea parte din tinerețea mea.

Am traversat pădurea de pini, proaspătă și udă de ploaia din ziua VP - 61

precedentă. Din când în când, pe trunchiuri, se distingea fluturașul cu fotografia Elenei. Mi-a venit să râd. Poate că încruntatul Corrado o să-mi ofere o recompensă generoasă.

Gino a fost extrem de amabil, mi-a făcut plăcere să-l văd. Pusese deja patul pliant să se usuce la soare, m-a însoțit la umbrelă insistând să-mi ducă

geanta, dar n-a avut nici măcar o dată un ton prea familiar. Un tânăr inteligent și discret, trebuia să-l ajut, să-l îndemn să-și termine studiile. Am început să citesc, dar cu mintea absentă. Și Gino, pe șezlong, și-a scos manualul și mi-a zâmbit cu jumătate de gură, voind parcă să sublinieze o afinitate.

Nina nu era încă, nici Elena. Erau copilandrii care cu o zi în urmă

împărțeau fluturași și au apărut în ordine aleatorie, cu întârziere și fără

energie, veri, frați, cumnați, toate rubedeniile. Ultimii – era aproape miezul zilei – au sosit Rosaria și Corrado, ea în față, în costum, arătându-și ostentativ pântecele enorm de femeie gravidă care nu se supune niciunei diete, dar își poartă oricum burta dezinvolt, fără să opună rezistență, și el în urmă, în maiou, pantaloni scurți, papuci, cu mersul șleampăt.

Mi-a revenit agitația, am făcut un pic de tahicardie. Nina, era limpede, n-ar fi venit la plajă, poate că fetița se simțea rău. Am fixat-o insistent cu privirea pe Rosaria. Avea un aer posomorât, nu s-a uitat deloc în direcția mea. Am căutat atunci privirea lui Gino, poate că el știa ceva, dar mi-am dat seama că locul ocupat în mod obișnuit de el era gol, cartea abandonată pe șezlong.

Cum am văzut că Rosaria pleca de lângă umbrelă și se ducea de una singură, cu picioarele crăcănate, spre mal, m-am dus după ea. N-a fost bucuroasă să mă vadă și n-a făcut nimic să ascundă asta. La întrebările mele a răspuns monosilabic, fără amabilitate.

— Cum se simte Elena?

— A răcit.

— Are febră?

— Un pic.

— Și Nina?

— Nina stă cu fiica ei, ce altceva să facă.

— Am văzut fluturașul.

S-a strâmbat dezaprobator.

— I-am zis fratelui meu că e ceva inutil, numai de bătăi de cap aiurea avem parte.

Vorbea și traducea direct din dialect. Am fost pe punctul de a-i spune da, este inutil, neplăceri fără niciun sens: păpușa e la mine, acum i-o duc Elenei.

Dar tonul ei antipatic m-a descurajat, n-aveam chef să-i spun ei, n-aveam VP - 62

chef să spun nimănui din clan. Îi simțeam, astăzi, nu ca pe un spectacol de contemplat comparându-l nostalgic cu ce-mi aminteam din copilăria mea la Napoli; îi simțeam a fi timpul meu, viața mea mlăștinoasă în care, din când în când, încă alunecam. Erau exact ca rudele de care fugisem când eram mică.

Nu-i suportam și totuși mă țineau strânsă, îi aveam pe toți în interiorul meu.

Existența are uneori o geometrie a ei ironică. De pe la vârsta de treisprezece, paisprezece ani aspirasem la strălucirea burgheză, la o limbă

italiană educată, la o viață bună, cultivată și meditativă. Napoli mi se păruse un val care m-ar fi înecat. Nu credeam că orașul ar fi putut vreodată să

conțină forme de viață diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau în mod obtuz așezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile. Nici măcar nu căutam acele forme, nici în trecut, nici într-un posibil viitor.

Plecasem ca o femeie trecută prin foc care-și smulge de pe ea pielea făcută

scrum, crezând că-și smulge de pe ea arsura însăși.

Lucrul de care mă temusem cel mai mult, când îmi părăsisem fiicele, era că Gianni, de lene, din răzbunare, de nevoie, ar putea să le ducă pe Bianca și pe Marta la Napoli, să i le încredințeze mamei mele și rudelor. Mă sufoca anxietatea, mă gândeam: ce-am făcut, eu am fugit, dar permit ca ele să se întoarcă acolo. Cele două fetițe s-ar fi cufundat, încet, încet, în puțul negru din care proveneam, respirându-i comportamentul, limba, toate trăsăturile pe care mi le ștersesem când plecasem din oraș, la optsprezece ani, ca să

studiez la Florența, un loc îndepărtat și, pentru mine, străin. Îi spusesem lui Gianni: fă ce crezi, dar te rog nu le lăsa rudelor din Napoli. Gianni a urlat la mine că făcea fix ce avea chef cu fiicele lui, nu aveam dreptul la păreri dacă

plecam. A avut mare grijă de ele, în realitate, dar când a fost copleșit de muncă sau constrâns călătorească în străinătate, le-a dus fără ezitare acasă

la mama mea, în apartamentul unde mă născusem, în camerele unde mă

luptasem aprig ca să mă pot emancipa, și le-a lăsat acolo luni întregi.

A ajuns până la mine ecoul, m-am întristat, dar nu de asta am revenit asupra deciziei mele. Eram departe, mi se părea că sunt o altă persoană, în sfârșit cea autentică, și am lăsat, în cele din urmă, ca fetițele să se expună la rănile orașului meu natal, aceleași pe care le consideram de nevindecat în privința mea. Mama mea a fost extraordinară, la vremea aceea, s-a ocupat de ele, s-a istovit, dar nu i-am arătat recunoștință nici pentru asta, nici pentru altceva. Mânia secretă pe care o nutream față de mine am revărsat-o asupra ei. În consecință, când mi-am luat înapoi fiicele și le-am dus la Florența, am acuzat-o că avusese o influență proastă asupra lor, la fel cum avusese odinioară o influență proastă asupra mea. Acuzații calomnioase. Ea s-a apărat, a reacționat cu malițiozitate, s-a necăjit rău, a murit, poate, la scurt VP - 63

timp otrăvită chiar de aceste acuzații tulburătoare. Ultimul lucru pe care mi l-a spus, cu ceva timp înainte să moară, a fost, într-un dialect frânt: mi-e un strop de frig, Leda, și-mi vine să mă cac pe mine.