Am dormit pe divan, cu ușa terasei deschisă, și m-am trezit târziu, îmi simțeam capul greu, oasele frânte. Era trecut de ora zece, ploua, un vânt puternic agita marea. Am căutat păpușa, dar n-am văzut-o. Am simțit o neliniște, ca și cum ar fi fost posibil ca, în timpul nopții, să se fi aruncat de pe terasă. Am privit în jurul meu, am căutat sub divan, m-am temut că intrase cineva în casă și o luase. Am găsit-o în bucătărie, pe masă, în penumbră. O
lăsasem probabil acolo când mă dusesem să-mi clătesc gura și tricoul.
Fără mare, vremea era urâtă. Intenția de a i-o înapoia astăzi Elenei pe Nani nu mi s-a părut doar neconvingătoare, ci și imposibil de concretizat.
Am ieșit să iau micul dejun, să cumpăr ziarele și ceva pentru prânz și cină.
În sat era animația zilelor fără soare, vilegiaturiștii făceau cumpărături sau hălăduiau pierzând timpul. Am dat peste un magazin de jucării pe faleză
și mi-a revenit în minte ideea de a cumpăra hăinuțe pentru păpușă, măcar pentru ziua aceea în care aș fi păstrat-o cu mine.
Am intrat aproape în glumă, am vorbit cu o vânzătoare foarte tânără
extrem de amabilă. Ea mi-a găsit chiloți, șosete, pantofiori și o rochiță
albastră care mi s-au părut că au măsura potrivită. Dădeam să ies, tocmai pusesem pachetul în geantă, când aproape că m-am izbit de Corrado, bătrânul cu aerul răutăcios, care eram convinsă că e tatăl Ninei și, în schimb, era soțul Rosariei. Era îmbrăcat la patru ace, cu un costum albastru, cămașă
foarte albă, cravată galbenă. N-a părut să mă recunoască, dar în spatele lui venea Rosaria într-o salopetă de gravidă verde-pal, care, în schimb, m-a recunoscut imediat și a exclamat:
— Doamna Leda, ce faceți, totul e-n regulă, v-a făcut bine alifia?
I-am mulțumit încă o dată, am spus a trecut totul și, între timp, mi-am dat seama cu plăcere, ba chiar cu emoție, aș putea spune, că venea și Nina.
Persoanele pe care suntem obișnuiți să le vedem mereu pe plajă au un efect uimitor când le întâlnim îmbrăcate de oraș. Corrado și Rosaria mi s-au părut încordați, rigizi ca și cum ar fi fost de carton. Nina mi-a dat impresia unei cochilii gingaș colorate care-și ține bine închisă înăuntrul ei moluscă
incoloră și vigilentă. Singura cu un aer haotic era Elena, se foia în brațele mamei și-și sugea degetul mare. Deși avea și ea o rochiță frumoasă albă, transmitea o senzație de dezordine, o pătase probabil de puțin timp cu înghețată de ciocolată, chiar și degetul mare strâns între buze avea un contur de salivă lipicioasă, maronie.
VP - 45
Am privit-o stânjenită pe fetiță. Își pusese capul pe umărul Ninei, îi curgea nasul. Am simțit hainele de păpușă în geantă de parcă s-ar fi îngreunat și m-am gândit: ăsta este un prilej bun, o să le spun că Nani e la mine. În schimb, ceva s-a sucit violent în mine și am întrebat cu prefăcut interes:
— Ce faci, micuțo, ți-ai găsit păpușa?
Ea a avut un fel de tremur de furie, și-a scos degetul din gură, a încercat să mă lovească cu pumnul. M-a evitat și și-a ascuns fața cu țâfnă în gâtul mamei ei.
— Elena, nu se face așa, răspunde-i doamnei, a dojenit-o Nina nervos, spune-i că pe Nani o s-o găsim mâine, astăzi cumpărăm una mai frumoasă.
Dar fetița a clătinat din cap și Rosaria a șuierat printre dinți: cine i-a furat-o să aibă parte de o boală urâtă la creier. A spus-o de parcă și ființa din burta ei ar fi fost furioasă din cauza acelui afront și de aceea ea ar avea dreptul să fie mânioasă, mânioasă și mai mult decât Nina. Dar Corrado a făcut semn că nu, dezaprobând. Sunt chestii de copii, a bombănit, le place o jucărie, o înhață și apoi le spun părinților că au găsit-o întâmplător. Să-l văd așa, de aproape, nu mi s-a părut deloc un bărbat bătrân și, în mod sigur, nu atât de rău cum mi se păruse de la distanță.
— Fiii familiei Carruno nu sunt copii, a spus Rosaria.
Și Nina a izbucnit cu o cadență dialectală mult mai apăsată decât de obicei:
— Au făcut-o intenționat, i-a pus mama lor ca să mă facă pe mine să sufăr.
— Tonino a telefonat, copiii n-au luat nimic.
— Carruno minte.
— Și dacă e așa, deja greșești spunând asta, a certat-o Corrado. Ce trebuie să facă soțul tău dacă stă să te asculte?
Nina a privit țâfnos asfaltul. Rosaria a clătinat din cap, mi s-a adresat, căutând înțelegere.
— Soțul meu e prea bun, nu știți cât a plâns biata fetiță, a făcut febră, suntem otrăvite.
Am înțeles vag că atribuiseră acestei familii Carruno, cea cu barca cu motor probabil, dispariția păpușii. Le venise la îndemână să creadă că
hotărâseră să-i rănească făcând-o pe fetiță să sufere.
— Fetița respiră greu, suflă nasul, frumoaso, i-a spus Rosaria Elenei și, în același timp, a cerut șervețele, dar nu în cuvinte, ci cu gestul imperativ al mâinii.
Am dat să trag fermoarul genții, dar m-am oprit brusc la jumătate, m-am temut că-mi pot vedea achizițiile, că pot pune întrebări. Soțul i-a dat prompt o batistă de-ale lui, ea a șters nasul micuței care s-a zbătut și a dat din picioare. Am tras la loc fermoarul, am verificat ca geanta să fie cum trebuie VP - 46
închisă, m-am uitat neliniștită la vânzătoare. Temeri stupide, m-am supărat pe mine însămi. Am întrebat-o pe Nina:
— Febra e mare?
— Câteva liniuțe, a răspuns, e un fleac, și, voind parcă să-mi arate că
Elena e în formă bună, a încercat, zâmbind forțat, s-o lase jos.
Fetița a refuzat cu mare energie. A rămas agățată de gâtul mamei de parcă
ar fi fost suspendată în gol, zbierând, respingând pavimentul la fiecare contact ușor, dând din picioare. Nina a rămas puțin timp într-o poziție incomodă, aplecată în față, cu mâinile în jurul șoldurilor fiicei, trăgând ca s-o desprindă de ea, dar fiind atentă să evite loviturile de picioare. Am simțit că
oscila între răbdare și iritare, înțelegere și dorința de a începe să plângă.
Unde era idila la care asistasem pe plajă? Am recunoscut enervarea de a se afla sub privirea unor străini în acele condiții. În mod evident, trecuseră ore bune de când încerca să calmeze fetița fără să reușească, se simțea stoarsă.
