Câte lucruri nu i-am urlat pe care aș fi făcut mai bine să nici nu le gândesc măcar. Voiam – acum că mă întorsesem – ca fiicele mele să depindă numai de mine. Uneori mi se părea chiar că le făcusem de una singură, de Gianni nu-mi mai aminteam deja nimic, nimic intim din punct de vedere fizic, picioarele, toracele, sexul, mirosul, ca și cum nici măcar nu ne-am fi atins vreodată. Când pe urmă a plecat în Canada, impresia aceea a devenit și mai puternică, mi s-a părut că le hrănisem pe fete numai cu mine însămi, că simt în ele numai linia feminină a descendentei mele, în bine și în rău. De aceea, anxietățile au crescut. Câțiva ani, Bianca și Marta au mers prost la școală, în mod evident erau dezorientate. Le presam, le îndemnam, le chinuiam.

Spuneam: ce vreți să faceți în viață, unde vreți să ajungeți, vreți să involuați, să vă degradați, să suprimați toate eforturile pe care eu și tatăl vostru le-am făcut, să reveniți la condițiile în care trăiește bunica voastră, care are numai diploma de școală elementară. Biancăi îi șopteam deprimată: am vorbit cu profesorii tăi, în ce situație ai îndrăznit să mă pui. Le vedeam deraind pe amândouă, mi se păreau din ce în ce mai pretențioase și mai ignorante.

Eram sigură că se vor împotmoli cu studiile, cu totul, și a fost o perioadă în care mă simțeam bine numai când știam că-și asumau o disciplină, la școală

începeau să aibă succes, umbrele femeilor din familia mea se risipeau.

Sărmana mama. Ce le transmisese rău, în fond, celor două fete: nimic, un pic de dialect. Grație ei, astăzi Bianca și Marta știu să imite așa cum trebuie dialectul napolitan și câteva expresii. Când sunt bine dispuse, râd de mine.

Îmi exagerează accentul, chiar și la telefon, din Canada. Imită nemilos timbrul dialectal care iese la suprafață din adâncul modului meu de a vorbi alte limbi sau anumite sintagme pe care le folosesc italienizându-le. Aiureli fără sens. Îi zâmbesc Rosariei, caut să spun ceva, mă prefac a fi politicoasă, deși ea nu este. Da, fiicele mele mă umilesc, mai ales cu engleza, se rușinează

de modul în care o vorbesc, mi-am dat seama de asta de fiecare dată când am mers în străinătate împreună. Totuși este limba meseriei mele, mi se părea c-o folosesc ireproșabil. Ele, în schimb, insistă, nu sunt bună, și au dreptate. De fapt, în ciuda izbucnirilor mele de orgoliu, n-am ajuns prea departe. Dacă vreau, într-o clipă pot fi din nou ca această femeie, Rosaria. M-ar costa un pic de efort, desigur, mama mea știa să treacă fără întrerupere de la ficțiunea frumoasei doamne mic-burgheze la tânguiala lejeră prin care își spune nefericirea. Mie mi-ar lua mai mult, dar tot aș reuși. Cele două fete, în schimb, ele chiar s-au îndepărtat. Aparțin altui timp, le-am pierdut în viitor.

VP - 64

Zâmbesc din nou, stânjenită, dar Rosaria nu-mi zâmbește, conversația se stinge. Ezit, de-acum, între aversiunea neliniștită față de această femeie și o simpatie tristă. Îmi imaginez că va naște fără să crâcnească, în două ore se va expulza pe sine și, în același timp, pe o alta ca ea. A doua zi va fi pe picioare, va avea mult lapte, un râu de lapte consistent, se va război din nou, vigilentă

și violentă. Mi-e clar, acum, că nu vrea s-o vadă pe cumnată, o consideră –

îmi imaginez – o cicălitoare care se crede rafinată, o sclifosită care atunci când era însărcinată se văicărea tot timpul, nu făcea decât să vomite. Nina, în ochii ei, e lipsită de vlagă, lichefiată, expusă oricărui tip de influențe proaste și eu, după lucrurile urâte pe care le-am mărturisit, nu mai sunt considerată

o amiciție bună de plajă. De aceea vrea s-o apere de mine, îi e teamă că-i bag gărgăuni în cap. Veghează în numele fratelui, bărbatul cu pântecele tăiat.

Oameni răi, îmi spusese Gino. Am mai stat încă un pic cu picioarele în apă, nu știam ce să-i spun. Timpul scurs ieri, astăzi, îmi amintea de toate etapele vieții mele. M-am întors la umbrelă.

Acolo m-am gândit la ce era de făcut, în cele din urmă m-am hotărât. Am luat geanta, pantofii, mi-am strâns în jurul taliei un pareo și am pornit spre pădurea de pini, lăsându-mi pe patul pliant cărțile mele și, agățată de spițele umbrelei, rochia.

Gino spusese că napolitanii locuiau într-o vilă pe dune, în spatele pădurii de pini. Am urmat linia de graniță dintre ace și nisip, când la umbră, când la soare. În scurt timp am văzut vila, o construcție pretențioasă cu două

niveluri, între stufăriș, leandri și eucalipți. Cicadele, la ora aceea, erau asurzitoare.

Am intrat în desiș, căutam o cărare care să mă ducă până la casă. Între timp am scos fluturașul din geantă, am sunat la numărul de mobil care era indicat pe el. Speram să răspundă Nina, am așteptat. În timp ce telefonul suna în gol, am auzit trilul jeluitor al unui mobil în desișul vegetației, în dreapta mea, și apoi vocea Ninei care spunea râzând: haide, ajunge, încetează, lasă-mă să răspund.

Am închis brusc, am căutat cu privirea în direcția din care auzisem vocea.

Am văzut-o pe Nina într-o rochie lejeră de culoare deschisă, sprijinită de un copac. Gino o săruta. Ea părea să accepte sărutul, dar cu ochii deschiși, amuzați, alarmați și, în timpul ăsta, îi îndepărta cu blândețe mâna care-i căuta sânul.

VP - 65

19.

Am făcut o baie în mare și m-am întins cu spatele la soare, cu brațele deasupra capului și cu fața ascunsă în ele. Din poziția în care mă găseam, l-am văzut pe tânărul care se întorcea, cobora pe dune cu pași mari, cu ochii în pământ. Odată ajuns la locul lui, a încercat să citească, dar n-a putut și a țintuit mult timp cu privirea marea. Am simțit că ușoara neplăcere din seara precedentă se transformase în ostilitate. Părea atât de cumsecade, îmi ținuse companie ore în șir, se arătase atent, sensibil. Spusese că se teme de reacția rudelor, a soțului Ninei, mă avertizase. Și totuși el nu se abținea, se expunea pe sine și pe ea cine știe căror riscuri. O ispitea, o atrăgea către sine tocmai când era mai fragilă, strivită de povara fiicei. Așa cum îi descoperisem eu, ar fi putut fi descoperiți de oricine. M-am simțit dezamăgită de amândoi.

M-a cuprins, nu știu cum să spun, un fel de tulburare când i-am surprins.

Era o emoție vagă, adăuga cele văzute la cele nevăzute, îmi provoca în același timp valuri de căldură și transpirație rece. Sărutul lor încă ardea, îmi încălzea stomacul, aveam în gură un gust de salivă călduță. Nu era o senzație matură, ci infantilă, mă simțisem ca o fetiță care trepidează. Reveniseră

fantezii foarte îndepărtate, imagini false, inventate, ca atunci când eram mică și-mi imaginam că mama iese din casă în secret, ziua și noaptea, să-și întâlnească amanții, și simțeam pe corpul meu bucuria pe care o simțea ea.

Mi se părea, acum, că se trezea o substanță acoperită de crustă, care se odihnea pe fundul burții mele de decenii întregi.

Am părăsit șezlongul țâfnoasă, mi-am pregătit în grabă lucrurile. Am greșit, mi-am zis, nu mi-a folosit plecarea Biancăi și a Martei. Așa părea, dar nu. De cât timp n-am mai telefonat, trebuie să le aud glasul. Să te emancipezi, să te porți frivol nu e bine, e crud față de tine însuți și față de ceilalți. Trebuie să găsesc modul de a-i spune Ninei. Ce sens are un flirt estival, ca o adolescentă de șaisprezece ani, în timp ce fiica ta se simte rău. Mi se păruse atât de grozavă, când stătea împreună cu Elena, cu păpușa, sub umbrelă, sau la soare, sau pe malul mării. Adesea luau pe rând nisip ud cu o linguriță de înghețată și se prefăceau c-o hrănesc pe Nani. Ce bine le stătea împreună.

Elena se juca ore în șir, singură sau cu mama ei, și se vedea că era fericită.

Mi-a trecut prin minte că era mai multă forță erotică în relația ei cu păpușa, acolo lângă Nina, decât în tot erosul pe care l-ar fi experimentat ulterior, crescând și îmbătrânind. Am părăsit plaja fără să privesc nici măcar o dată

în direcția lui Gino, a Rosariei.

VP - 66

Am condus spre casă pe drumul de provincie pustiu, cu capul plin de imagini și voci. Când mă întorsesem la fetițe – cu mult timp în urmă, de-acum –, zilele redeveniseră apăsătoare, sexul o activitate sporadică și de aceea liniștită, fără pretenții. Bărbații, încă înainte să ne sărutăm, îmi explicau, cu multă hotărâre, că nu intenționau să-și părăsească soțiile, sau că

aveau obiceiuri de holtei și nu voiau să renunțe la ele, sau că excludeau asumarea responsabilității vieții mele și a fiicelor mele. Nu mă văitasem niciodată, dimpotrivă, mi se păruse previzibil și, prin urmare, rezonabil.

Decisesem că anotimpul senzațiilor frenetice se încheiase, trei ani îmi fuseseră de-ajuns.

În schimb, în dimineața în care făcusem patul în care domniseră Brenda și amantul ei, când deschisesem ferestrele ca să iasă mirosul lor, mi se păruse că descopăr în trupul meu o chemare de plăcere care nu avea nimic de-a face cu aceea a primelor raporturi sexuale de la șaisprezece ani, cu sexul incomod și nesatisfăcător făcut împreună cu viitorul meu soț, cu practicile conjugale înainte și, mai ales, după nașterea fetițelor. S-au ivit, odată cu întâlnirea Brendei și a bărbatului ei, noi așteptări. Am simțit pentru prima oară, ca o tresăltare în piept, că am nevoie de altceva, dar m-am simțit stânjenită să mi-o spun, mi se părea că sunt gânduri inadecvate pentru condiția mea, pentru ambițiile de femeie cultă și înțeleaptă.

Au trecut zilele, săptămânile, urma celor doi îndrăgostiți a pălit definitiv.

Dar eu nu m-am liniștit, a sporit, în schimb, un fel de dezordine a fanteziilor.

N-am zis nimic față de soțul meu, n-am încercat niciodată să încalc obiceiurile noastre sexuale, nici măcar jargonul erotic pe care-l elaborasem de-a lungul anilor. Dar învățam, făceam cumpărături, stăteam la coadă să

plătesc vreo factură și mă pierdeam brusc în niște dorințe care mă

stinghereau și, totodată, mă excitau. Mă rușinam de ele mai ales când răsăreau în timp ce aveam grijă de fetițe. Cântam cântece cu ele, citeam povești înainte să adoarmă, o ajutam pe Marta să mănânce, le spălam, le îmbrăcam și între timp mă simțeam nedemnă, nu știam cum să fac să mă

liniștesc.

Profesorul meu mi-a telefonat într-o dimineață de la universitate, a spus că fusese invitat la o conferință internațională despre Forster. Mă sfătuia să

merg și eu, era materia de care mă ocupam, considera că ar fi fost foarte util pentru munca mea. Care muncă, nu făceam nimic, nici nu făcuse mare lucru ca să-mi netezească drumul. I-am mulțumit. Nu aveam bani, nu aveam nimic de pus pe mine, soțul meu traversa o perioadă proastă, era foarte ocupat.

După zile și zile de neurastenie și depresie, am hotărât că n-o să mă duc. Dar profesorul a părut dezamăgit. A zis că habar n-aveam ce pierd, m-am enervat, n-am mai vorbit cu el o vreme. Când a dat din nou un semn de viață, VP - 67

mi-a comunicat că găsise modalitatea de a călători și de a sta gratis la hotel.

N-am mai putut să refuz. Am organizat fiecare minut din cele patru zile în care urma să lipsesc: mâncare deja pregătită în frigider, ajutorul unor prietene bucuroase să se sacrifice pentru un om de știință un pic nebun, o studentă gata să aibă grijă de fetițe în cazul în care tatăl lor avea reuniuni neprevăzute. Am plecat lăsând totul în mod îndârjit în ordine, numai Marta era puțin răcită.

Avionul spre Londra s-a dovedit a fi plin de oameni din lumea academică

foarte cunoscuți și tineri rivali de-ai mei, în general mult mai prezenți și activi decât mine în cursa pentru obținerea unui post. Profesorul care mă

invitase își văzuse de-ale lui, gânditor. Era un bărbat ursuz, cu doi băieți mari, o soție elegantă și amabilă, cu multă experiență didactică, cu o cultură

extrem de vastă; totuși, îl apucau atacuri de panică de fiecare dată când trebuia să vorbească în public. În timpul zborului n-a făcut decât să-și retușeze prezentarea și abia la hotel mi-a cerut s-o citesc ca să văd dacă mă