— N-o mai fac.
I-am căutat privirea, ea nu s-a eschivat, am spus bine. Am luat cheile din geantă, le-am pus pe masă lângă broșă și pălărie.
S-a uitat la chei, dar nu mi s-a părut fericită. A spus:
— Ce crezi despre mine?
Am avut un ton pe care-l folosesc, de obicei, cu studentele mele.
— Cred că în felul ăsta te expui unui risc periculos. Trebuie să-ți reiei studiile, Nina, să-ți obții diploma și să-ți găsești un loc de muncă.
S-a strâmbat dezaprobator.
— Nu știu nimic și nu valorez nimic. Am rămas însărcinată, am născut o fetiță și nici măcar nu știu cum sunt alcătuită pe interior. Singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat e să fug.
Am oftat.
— Fă ce ai chef să faci.
— O să mă ajuți?
— Deja o fac.
— Unde locuiești?
— La Florența.
A râs în felul ei obișnuit, agitat.
— O să vin să te vizitez.
— Îți las adresa mea.
A dat să ia cheile, dar m-am ridicat, i-am spus:
— Așteaptă, trebuie să-ți mai dau ceva.
M-a privit zâmbind șovăielnic, a crezut, probabil, că era vorba de un alt cadou. M-am dus în dormitor, am luat-o pe Nani. Ținea cheile în mână și se juca absentă cu ele când m-am întors, zâmbea cu jumătate de gură. A ridicat privirea și zâmbetul i-a pierit de pe față. A spus, într-o secundă, uluită:
— Tu o luaseși?
VP - 98
Am făcut semn că da și ea a țâșnit în picioare, a lăsat cheile pe masă ca și cum ar fi ars-o și a murmurat:
— De ce?
— Nu știu.
Atunci a ridicat vocea pe neașteptate și a spus:
— Citești, scrii toată ziua și nu știi?
— Nu.
A clătinat din cap nevenindu-i să creadă, tonul vocii ei a scăzut din nou.
— Era la tine. Ai ținut-o în timp ce eu nu știam ce să fac. Fiica mea plângea, mă făcea să par nebună și tu tăceai mâlc, ne priveai, dar nu te-ai mișcat, n-ai făcut nimic.
Am spus:
— Sunt o mamă denaturată.
Ea a aprobat, a exclamat da, ești o mamă denaturată, mi-a luat păpușa din mâini cu un gest feroce de reluare în posesie, a urlat ca pentru ea, în dialect, trebuie să plec, a urlat la mine în italiană: nu vreau să te mai văd, nu vreau nimic de la tine, și a pornit spre ușă.
Eu am făcut un gest generos, am spus:
— Ia cheile, Nina, plec în seara asta, casa o să rămână goală până la sfârșitul lunii, și m-am întors spre ferestrele mari, nu suportam s-o văd atât de sălbăticită de mânie, am murmurat: Îmi pare rău.
N-am auzit ușa trântindu-se. Pentru o clipă am crezut că hotărâse să ia cheile, apoi am simțit-o în spatele meu, șuierând printre dinți jigniri în dialect, îngrozitoare ca acelea pe care știau să le rostească bunica mea, mama mea. Am dat să mă întorc, dar am simțit o împunsătură în partea stângă, rapidă ca o arsură. Am lăsat privirea în jos și am văzut vârful broșei care-mi ieșea din piele, deasupra burții, chiar sub coaste. Vârful a apărut doar o fracțiune de secundă, atât cât s-a auzit vocea Ninei, răsuflarea ei caldă, apoi a dispărut. Tânăra a aruncat broșa pe podea, n-a luat nici pălăria, n-a luat nici cheile. A fugit cu păpușa, închizând ușa în urma ei.
M-am sprijinit cu o mână de fereastră, mi-am privit talia, mica picătură de sânge încremenită pe piele. Îmi era un pic frig și mi-era teamă. Am așteptat să mi se întâmple ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Picătura s-a închis la culoare, s-a coagulat și impresia de arsură dureroasă care mă traversase a pălit.
M-am dus și m-am așezat precaut pe divan. Poate că broșa îmi străpunsese pielea cum străpunge o sabie corpul unui ascet sufi, fără să mă
rănească. M-am uitat la pălăria de pe masă, la crusta de sânge de pe piele. S-a făcut întuneric, m-am ridicat și am aprins lumina. Am început să-mi fac bagajele, dar mișcându-mă încet, ca și cum aș fi fost grav bolnavă. Când VP - 99
valizele au fost gata, m-am îmbrăcat, mi-am pus sandalele, mi-am aranjat părul. În momentul acela a țârâit mobilul. Am văzut numele Martei, m-a încercat o mare bucurie, am răspuns. Ea și Bianca, la unison, ca și cum și-ar fi pregătit fraza și ar fi recitat-o accentuând în mod exagerat ritmul meu dialectal, mi-au urlat vesel în ureche:
