— Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.
— Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.
S-a posomorât din nou.
— Ce vrei să spui?
— Că m-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele.
A încercat să sondeze înăuntrul meu cu ochii: în piept, dincolo de frunte.
— Ce căutai ai găsit și nu ți-a plăcut?
I-am zâmbit.
— Nina, ce căutam era un amestec confuz de dorințe și multă aroganță.
Dacă aș fi fost ghinionistă, mi-ar fi luat întreaga viață ca să-mi dau seama de asta. Din fericire, am fost norocoasă și mi-a luat doar trei ani. Trei ani și treizeci și șase de zile.
Mi s-a părut mulțumită.
— Cum ai decis că trebuie să te întorci?
— Într-o dimineață mi-am dat seama că singurul lucru pe care doream cu VP - 83
adevărat să-l fac era să decojesc fructe făcând șerpișori sub ochii fiicelor mele și atunci am început să plâng.
— Nu înțeleg.
— Dac-o să avem timp, o să-ți povestesc.
A fost de acord în mod vizibil, ca să mă facă să înțeleg că nu-și dorea altceva decât să stea să asculte și, între timp, a băgat de seamă că Elena adormise și i-a luat delicat suzeta, a înfășurat-o într-un șervețel, a pus-o în geantă. S-a strâmbat simpatic, ca să-mi comunice cât o înduioșa fiica ei, apoi a reluat:
— Și după întoarcerea ta?
— M-am resemnat să trăiesc mai puțin pentru mine și mai mult pentru cele două fetițe: încet, încet, mi-a ieșit așa cum trebuia.
— Deci trece, a spus.
— Ce?
A făcut un gest pentru a indica o amețeală, dar și o senzație de greață.
— Debusolarea.
Mi-am adus aminte de mama, am spus:
— Mama mea folosea un alt cuvânt, îi spunea măcinarea.
A recunoscut sentimentul în cuvânt, a făcut o mutră de fetiță
înspăimântată.
— E adevărat, simți cum ți se macină sufletul: nu poți suporta să stai cu tine însăți și ai anumite gânduri pe care nu le poți rosti.
Apoi a început din nou să mă-ntrebe, de data asta cu expresia blândă a cuiva care caută o mângâiere:
— Oricum, trece.
M-am gândit că nici Bianca, nici Marta nu încercaseră niciodată să-mi adreseze întrebări ca ale Ninei, pe tonul insistent cu care mi le punea ea. Am căutat cuvintele potrivite, ca s-o mint spunând adevărul.
— Mama mea a făcut din asta o boală. Dar aparținea altei epoci. Astăzi se poate trăi și dacă nu trece.
Am văzut-o nesigură, voia să mai spună ceva, dar a renunțat. Am simțit în ea o nevoie de a mă îmbrățișa, aceeași care mă încerca pe mine. Era o emoție plăcută care se manifesta ca o nevoie presantă de contact.
— Trebuie să plec, a spus și m-a sărutat instinctiv pe buze, ușor și stingherit.
Când s-a retras, dincolo de umărul ei, în capătul parcului, i-am văzut, lângă tarabe, în mulțime, pe Rosaria și pe fratele ei, soțul Ninei.
VP - 84
22.
Am zis încet:
— Cumnata ta și soțul tău.
A avut o străfulgerare de uimire exasperată în ochi, dar a rămas calmă, nici măcar n-a dat să se întoarcă.
