Avea o armonie plăcută și naturală în mișcări, poate mai cu seamă în brațele acelui bărbat împiedicat. M-am simțit atinsă pe braț. Era Gino, care ieșise ca un animăluț din vreun cotlon în care se pitulase. M-a întrebat dacă
voiam să dansez, am spus că eram obosită, foarte încălzită, dar între timp am simțit în mine o veselie lejeră și atunci l-am luat de mână, am dansat.
Mi-am dat seama repede că încerca să mă conducă spre Nina și soțul ei, voia ca ea să ne vadă. I-am făcut pe plac, nici mie nu-mi displăcea să mă arăt în brațele amorezului ei. Dar în îmbulzeala de perechi a fost dificil să
ajungem lângă ei și am renunțat amândoi fără să ne-o spunem. Aveam geanta pe umăr, dar asta a fost. Era plăcut să dansez cu acel tânăr subțire, foarte înalt, bronzat, cu ochii strălucitori, cu părul ciufulit și palmele uscate.
Apropierea lui era atât de diferită de cea a lui Giovanni. Simțeam diferența corpurilor, a mirosurilor. O percepeam ca pe o dilatare a timpului: mi se părea că aceeași seară, acolo în piață, se frânsese și ajunsesem, printr-o magie, să dansez în două anotimpuri diferite ale vieții mele. Când muzica s-a oprit, am spus că eram obosită, Gino voia să mă conducă acasă. Am lăsat în urma noastră piața, faleza, muzica. Am vorbit despre examenul lui, despre universitate. La intrarea în bloc mi-am dat seama că făcea eforturi să-și ia rămas-bun.
VP - 92
— Vrei să urci? l-am întrebat.
A făcut semn că nu, era stânjenit, a spus:
— E frumos cadoul pe care i l-ați făcut Ninei.
M-a enervat că reușiseră să se vadă și că ea îi arătase chiar și broșa. A adăugat:
— Era cu adevărat fericită de amabilitatea dumneavoastră.
Am bombănit un da, îmi face plăcere. Atunci el a spus:
— Vreau să vă rog ceva.
— Ce?
Nu m-a privit în față, ci a țintuit cu privirea zidul din spatele meu.
— Nina vrea să știe dacă sunteți dispusă să ne lăsați în camera dumneavoastră câteva ore.
M-am simțit stânjenită, o zvâcnire de proastă dispoziție care mi-a otrăvit venele. M-am uitat fix la el ca să înțeleg dacă ascundea în formularea aia nu o rugăminte a Ninei, ci una născută din dorința lui. Am răspuns cu asprime:
— Spune-i Ninei că vreau să vorbesc cu ea.
— Când?
— Imediat cum poate.
— Soțul ei pleacă mâine-seară, înainte nu se poate.
— Luni dimineață e în regulă.
A tăcut, acum era agitat, nu reușea să plece.
— V-ați supărat?
— Nu.
— Dar v-ați schimbat la fată.
I-am spus rece:
— Gino, bărbatul care se ocupă de apartamentul meu o cunoaște pe Nina și face afaceri cu soțul ei.
S-a strâmbat disprețuitor și a zâmbit cu jumătate de gură.
— Giovanni? El nu contează, sunt de-ajuns zece euro și tace mâlc.
Atunci i-am spus cu o furie pe care n-am reușit s-o disimulez:
— De ce ați decis să-mi cereți tocmai mie acest lucru?
— Nina a vrut așa.
VP - 93
24.
M-am chinuit să adorm. M-am gândit să le sun pe fete, stăteau acolo, întrun ungher al minții mele, dar le pierdeam încontinuu în zăpăceala din acele zile. Am renunțat și de data asta. O să-mi înșire lucrurile de care au nevoie, mi-am zis și am oftat. Marta o să spună că am avut grijă să-i trimit notițele Biancăi, dar am uitat un lucru – nu știu ce, tot timpul e ceva – pe care mi-l ceruse ea. Așa se întâmplă de când erau mici, trăiesc cu suspiciunea că mă
ocup mai mult de una decât de cealaltă. La început erau jucăriile, dulciurile, chiar și cantitatea de sărutări pe care le împărțeam. Pe urmă au început să
discute despre rochii, pantofi, motorete, mașini, într-un final despre bani.
Acum trebuie să fiu atentă să-i dau uneia exact cât îi dau celeilalte, pentru că
amândouă țin o contabilitate secretă ranchiunoasă. Au simțit încă de mici că
