desfunde nasul fetiței. Respiră greu, a spus, stă tot timpul în apă și a răcit.

VP - 97

Am simțit-o foarte agitată.

— Ia loc un pic.

Și-a desprins pălăria desfăcând broșa, a lăsat ambele obiecte pe masa din sufragerie și eu m-am gândit, privind chihlimbarul negru, lungul ac strălucitor, că-și pusese pălăria doar ca să-mi arate că folosea cadoul meu.

— E frumos aici, a spus.

— Chiar vrei cheile?

— Dacă nu te superi.

Ne-am așezat pe divan. I-am spus că eram uimită, i-am amintit, cu delicatețe, că susținuse că-i e bine cu soțul ei și că Gino era doar o joacă. A confirmat totul, stingherită. Am zâmbit.

— Și atunci?

— N-o mai fac.

I-am căutat privirea, ea nu s-a eschivat, am spus bine. Am luat cheile din geantă, le-am pus pe masă lângă broșă și pălărie.

S-a uitat la chei, dar nu mi s-a părut fericită. A spus:

— Ce crezi despre mine?

Am avut un ton pe care-l folosesc, de obicei, cu studentele mele.

— Cred că în felul ăsta te expui unui risc periculos. Trebuie să-ți reiei studiile, Nina, să-ți obții diploma și să-ți găsești un loc de muncă.

S-a strâmbat dezaprobator.

— Nu știu nimic și nu valorez nimic. Am rămas însărcinată, am născut o fetiță și nici măcar nu știu cum sunt alcătuită pe interior. Singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat e să fug.

Am oftat.

— Fă ce ai chef să faci.

— O să mă ajuți?

— Deja o fac.

— Unde locuiești?

— La Florența.

A râs în felul ei obișnuit, agitat.

— O să vin să te vizitez.

— Îți las adresa mea.

A dat să ia cheile, dar m-am ridicat, i-am spus:

— Așteaptă, trebuie să-ți mai dau ceva.

M-a privit zâmbind șovăielnic, a crezut, probabil, că era vorba de un alt cadou. M-am dus în dormitor, am luat-o pe Nani. Ținea cheile în mână și se juca absentă cu ele când m-am întors, zâmbea cu jumătate de gură. A ridicat privirea și zâmbetul i-a pierit de pe față. A spus, într-o secundă, uluită:

— Tu o luaseși?

VP - 98

Am făcut semn că da și ea a țâșnit în picioare, a lăsat cheile pe masă ca și cum ar fi ars-o și a murmurat:

— De ce?

— Nu știu.

Atunci a ridicat vocea pe neașteptate și a spus:

— Citești, scrii toată ziua și nu știi?

— Nu.

A clătinat din cap nevenindu-i să creadă, tonul vocii ei a scăzut din nou.

— Era la tine. Ai ținut-o în timp ce eu nu știam ce să fac. Fiica mea plângea, mă făcea să par nebună și tu tăceai mâlc, ne priveai, dar nu te-ai mișcat, n-ai făcut nimic.

Am spus:

— Sunt o mamă denaturată.

Ea a aprobat, a exclamat da, ești o mamă denaturată, mi-a luat păpușa din mâini cu un gest feroce de reluare în posesie, a urlat ca pentru ea, în dialect, trebuie să plec, a urlat la mine în italiană: nu vreau să te mai văd, nu vreau nimic de la tine, și a pornit spre ușă.

Eu am făcut un gest generos, am spus:

— Ia cheile, Nina, plec în seara asta, casa o să rămână goală până la sfârșitul lunii, și m-am întors spre ferestrele mari, nu suportam s-o văd atât de sălbăticită de mânie, am murmurat: Îmi pare rău.

N-am auzit ușa trântindu-se. Pentru o clipă am crezut că hotărâse să ia cheile, apoi am simțit-o în spatele meu, șuierând printre dinți jigniri în dialect, îngrozitoare ca acelea pe care știau să le rostească bunica mea, mama mea. Am dat să mă întorc, dar am simțit o împunsătură în partea stângă, rapidă ca o arsură. Am lăsat privirea în jos și am văzut vârful broșei care-mi ieșea din piele, deasupra burții, chiar sub coaste. Vârful a apărut doar o fracțiune de secundă, atât cât s-a auzit vocea Ninei, răsuflarea ei caldă, apoi a dispărut. Tânăra a aruncat broșa pe podea, n-a luat nici pălăria, n-a luat nici cheile. A fugit cu păpușa, închizând ușa în urma ei.

M-am sprijinit cu o mână de fereastră, mi-am privit talia, mica picătură de sânge încremenită pe piele. Îmi era un pic frig și mi-era teamă. Am așteptat să mi se întâmple ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Picătura s-a închis la culoare, s-a coagulat și impresia de arsură dureroasă care mă traversase a pălit.

M-am dus și m-am așezat precaut pe divan. Poate că broșa îmi străpunsese pielea cum străpunge o sabie corpul unui ascet sufi, fără să mă

rănească. M-am uitat la pălăria de pe masă, la crusta de sânge de pe piele. S-a făcut întuneric, m-am ridicat și am aprins lumina. Am început să-mi fac bagajele, dar mișcându-mă încet, ca și cum aș fi fost grav bolnavă. Când VP - 99

valizele au fost gata, m-am îmbrăcat, mi-am pus sandalele, mi-am aranjat părul. În momentul acela a țârâit mobilul. Am văzut numele Martei, m-a încercat o mare bucurie, am răspuns. Ea și Bianca, la unison, ca și cum și-ar fi pregătit fraza și ar fi recitat-o accentuând în mod exagerat ritmul meu dialectal, mi-au urlat vesel în ureche: