VP - 78
21.
Mi-am impus să studiez, am făcut asta o bună parte din noapte. Încă de la începutul adolescenței am învățat să fiu foarte disciplinată: îmi alung gândurile din cap, îmi adorm durerile și umilințele, pun anxietățile la colț.
M-am oprit spre ora patru dimineața. Îmi revenise durerea de spinare, acolo unde mă lovise conul. Am dormit până la ora nouă, apoi am luat micul dejun pe terasă, în fața unei mări agitate de vânt. Nani rămăsese afară, așezată pe masă, avea rochița udă. Pentru o fracțiune de secundă mi s-a părut că-și mișcă buzele și scoate vârful roșu al limbii, în joacă.
Nu aveam chef să merg la plajă, nu voiam nici măcar să ies din casă. Mă
enerva ideea de a fi nevoită să trec pe lângă bar și să-l văd pe Giovanni pălăvrăgind cu prietenii de vârsta lui, totuși simțeam că era urgent să rezolv problema păpușii. M-am uitat la Nani melancolic, am mângâiat-o pe un obraz. Regretul de a o pierde nu se diminuase, dimpotrivă, sporise. Eram tulburată, mi se părea, când și când, că Elena s-ar putea lipsi de ea, în schimb eu nu. Pe de altă parte, fusesem nesocotită, îl lăsasem pe Giovanni să intre în casă fără s-o ascund mai întâi. M-am gândit pentru prima oară să-mi întrerup vacanța, să plec chiar azi, mâine. Apoi am râs de mine, mă
abandonam unei derive neidentificate, plănuiam să fug ca și cum aș fi răpit o fetiță și nu o păpușă. Am strâns masa, m-am spălat, m-am machiat cu grijă.
Mi-am pus o rochie drăguță și am ieșit.
În sat era zi de târg. Piața, strada lungă, drumurile și ulițele secundare formau un labirint din tarabe, închis trecerii mașinilor, în timp ce la ieșirile din sat traficul se blocase ca într-o veritabilă metropolă. M-am amestecat într-o mulțime mai ales de femei care scotoceau prin cele mai diverse mărfuri, rochii, sacouri, paltoane, impermeabile, pălării, pantofi, zorzoane, ustensile casnice de toate tipurile, piese de anticariat autentic sau imitații, plante, brânzeturi și salamuri, zarzavaturi, fructe, peisaje marine pictate fără
talent, flacoane miraculoase cu plante medicinale. Îmi plac târgurile, mai ales tarabele cu haine uzate și acelea cu obiecte și obiectele din colecții în special moderne. Cumpăr de toate, haine vechi, bluze, pantaloni, cercei, broșe, bibelouri. M-am oprit să scotocesc prin tot felul de fleacuri, un prespapier din cristal, un vechi fier de călcat, un binoclu de teatru, un căluț
de mare din metal, o cafetieră napolitană. Studiam o broșă cu acul strălucitor, periculos de lung și ascuțit în vârf, cu un frumos chihlimbar negru, când mi-a sunat telefonul mobil. Fiicele mele, m-am gândit, deși ora e VP - 79
dubioasă. Am privit ecranul, nu era numele niciuneia din ele, ci un număr de mobil pe care mi s-a părut că-l știu. Am răspuns.
— Doamna Leda?
— Da.
— Sunt mama fetiței care și-a pierdut păpușa, cea care…
Am fost surprinsă, am simțit deopotrivă neliniște și plăcere, inima a început să-mi zvâcnească în piept.
— Bună, Nina.
— Voiam să văd dacă ăsta era numărul dumneavoastră.
— E al meu, da.
— V-am văzut ieri în pădurea de pini.
— V-am văzut și eu.
— Aș vrea să vă vorbesc.
— Bine, spuneți-mi când.
— Acum.
— Acum sunt în sat, la târg.
— Știu, vă urmăresc de vreo zece minute. Dar vă pierd întruna, e prea multă lume.
— Sunt lângă țâșnitoare. E o tarabă cu obiecte vechi, nu mă mișc de aici.
Mi-am apăsat pieptul cu două degete, voiam să-mi domolesc tahicardia.
Am tot ridicat obiecte, mă uitam la câte unul, dar mecanic, fără interes. Nina a apărut din mulțime, o împingea pe Elena în cărucior. Din când în când, ca să nu i-o zboare briza mării, își ținea cu mâna pălăria mare dăruită de soțul ei.
— Bună ziua, a trecut febra? i-am zis fetiței cu privirea stinsă și cu suzeta în gură.
A răspuns Nina în locul fiicei:
— E bine, dar nu se resemnează, își vrea păpușa înapoi. Elena și-a scos suzeta din gură, a spus:
— Trebuie să ia medicamente.
— Nani e bolnavă?
— Are copilul în burtă.
M-am uitat la ea nesigură:
— E bolnav copilul ei?
A intervenit Nina ușor stingherită, râzând:
— E un joc. Cumnata mea ia pastile și ea se preface că i le dă și păpușii.
— Și Nani e însărcinată?
