VP - 89

În privința lui Gino, îmi era de ajuns să întorc un pic privirea din când în când ca să-l surprind observându-i de la distanță, în timp ce se prefăcea că

învață. Plaja s-a aglomerat tot mai mult, Nina s-a pierdut între vilegiaturiști, dar tânărul a lăsat complet deoparte manualul pentru examenul lui și a început să folosească binoclul din dotare, ca și cum s-ar fi temut dintr-un moment în altul de un curent marin. Eu mă gândeam nu atât la ce vedea cu ochii lui potențați de lentile, ci la ce-și imagina: începutul amiezii calde, când marea familie de napolitani s-a retras, ca de obicei; patul conjugal în penumbră; Nina în brațele soțului ei, sudorile.

Tânăra mamă s-a întors pe plajă în jurul orei cinci, veselă, lângă soțul ei care o ținea pe Elena în brațe, și Gino a privit-o fix dezamăgit, apoi și-a ascuns privirea în cartea lui. Din când în când se uita în direcția mea, dar imediat întorcea privirea în altă parte. Așteptam amândoi același lucru: ca sfârșitul săptămânii să treacă repede, plaja să redevină liniștită, soțul Ninei să plece și ea să poată lua din nou legătura cu noi.

Seara m-am dus la film, unul oarecare într-o sală pe jumătate goală. Pe întuneric, când filmul stătea să înceapă, a intrat un grup de tineri. Ronțăiau popcorn, râdeau, se insultau reciproc, își testau soneriile de la mobile, urlau obscenități spre siluetele actrițelor de pe ecran. Nu suport să fiu deranjată

când văd un film, nici dacă e unul prost. Așa că mai întâi am șuierat imperios, apoi, dat fiind că nu se potoleau, m-am întors spre ei și am spus că

dacă nu încetează, o să-l chem pe plasator. Erau băieții napolitanilor.

Cheamă-l pe plasator3, au făcut mișto de mine, poate că nu auziseră

niciodată cuvântul folosit în felul acela. Unul a strigat în dialect: cheamă-l, proasto, cheamă-l un pic pe nenorocitul ăsta. M-am ridicat și m-am dus la casa de bilete. Am explicat situația unui bărbat chel, de o politețe inertă. M-a asigurat c-o să rezolve el treaba și atunci am intrat din nou în sală, printre hlizelile tinerilor. Bărbatul a venit o clipă mai târziu, a dat la o parte perdeaua, a intrat. Tăcere. A rămas acolo câteva minute și apoi s-a retras.

Vacarmul a reînceput imediat, ceilalți spectatori tăceau, m-am ridicat și am urlat un pic isteric: ies și chem poliția. Au început să cânte fals: trăiască, trăiască / poliția. Am plecat.

A doua zi, sâmbătă, gașca era pe plajă, păreau că mă așteaptă să vin. Se hlizeau, mă arătau cu degetul, am văzut că unii dintre ei priveau în direcția mea, șușoteau cu Rosaria. M-am gândit să mă adresez soțului Ninei, dar mi-a fost rușine de acea idee, mi s-a părut că intrasem pentru o clipă în logica grupului. Spre ora două, exasperată de mulțime, de muzica dată tare care se auzea dinspre complex, mi-am strâns lucrurile și am plecat.

3 În italiană cuvântul maschera are mai multe sensuri, cel mai comun de „mască”.

VP - 90

Pădurea de pini era pustie, în curând m-am simțit urmărită. Mi-am amintit brusc conul care mă lovise în spinare, am grăbit pasul. Tropăitul confuz de pași în urma mea a continuat, m-a cuprins panica și am început să

alerg. Am auzit că se intensifică zgomotele, vocile, râsetele sufocate. Zarva cicadelor, mirosul de rășină caldă nu mi-au mai plăcut, mi s-au părut toate instrumente care-mi sporeau anxietatea. Am încetinit nu pentru că mi se diminuase teama, ci din demnitate.

Acasă m-am simțit rău, m-au trecut transpirații reci, apoi mi-a fost cald și am avut o senzație de sufocare. M-am întins pe divan, încet m-am liniștit. Am încercat să ies din starea aceea, am măturat prin casă. Păpușa rămăsese dezbrăcată, cu capul în jos în chiuvetă, și am îmbrăcat-o. Nu-i mai gâlgâia apa înăuntru, mi-am imaginat burta ei ca pe un puț secat. Trebuie să fac ordine, să înțeleg. M-am gândit cum un gest insignifiant generează altele cu o tot mai pregnantă lipsă de însemnătate și atunci problema e ruperea lanțului. Elena ar fi fost bucuroasă să aibă din nou păpușa ei, mi-am zis. Sau nu, un copil nu vrea niciodată doar ceea ce cere, dimpotrivă, dacă i se satisface o dorință, asta-i face și mai insuportabilă lipsa nemărturisită.

Am făcut duș, m-am privit în oglindă în timp ce mă ștergeam. S-a schimbat brusc impresia pe care o avusesem despre mine în lunile acelea.

Nu m-am văzut reîntinerită, ci îmbătrânită, excesiv de slabă, cu un corp atât de arid, încât părea fără densitate, cu fire albe în părul negru al pubisului.

Am ieșit, m-am dus la farmacie să mă cântăresc. Cântarul mi-a tipărit pe o foaie greutatea și înălțimea. S-a dovedit că sunt mai scundă cu șase centimetri și sub greutatea normală. Am încercat din nou și înălțimea s-a micșorat și mai mult, la fel și greutatea. Am plecat bulversată. Printre fanteziile mele cele mai temute se afla ideea că aș putea să mă micșorez, să

redevin adolescentă, fetiță, să fiu condamnată să retrăiesc acele etape ale vieții mele. Începusem să mă plac abia după vârsta de optsprezece ani, când îmi părăsisem familia și orașul ca să studiez la Florența.

M-am plimbat pe faleză până seara ciugulind cocos proaspăt, migdale prăjite, alune. Magazinele s-au luminat, tinerii negri și-au întins pe trotuare mărfurile lor, un înghițitor de flăcări a început să scuipe flame, în jurul unui clovn care înnoda baloane colorate, reproducând forme de animale, s-a adunat un public de copii, a sporit îmbulzeala unei seri de sâmbătă. Mi-am dat seama că în piață se pregătea o petrecere cu dans și am așteptat să

înceapă.

Îmi place dansul, îmi place să mă uit la oamenii care dansează. Orchestra a început cu un tango, s-au luat la întrecere mai ales perechi de vârstnici, erau pricepuți. L-am recunoscut printre dansatori pe Giovanni, dansa cu pași și figuri de o gravă încordare. Numărul spectatorilor a crescut, s-a VP - 91

format un cerc dens pe marginile pierii. Și perechile de dansatori s-au înmulțit, priceperea însă a scăzut. Acum dansau persoane de toate vârstele, nepoți politicoși cu bunicile, tați cu fiicele de zece ani, femei în vârstă cu alte femei în vârstă, copii cu copii, turiști și oameni ai locului. M-am trezit pe neașteptate cu Giovanni în fața mea, m-a invitat să dansez.

Mi-am lăsat geanta la o doamnă bătrână, cunoștință de-a lui, și am dansat, un vals cred. Din acel moment nu ne-am mai oprit. A vorbit despre căldură, despre cerul înstelat, despre luna plină și despre abundența scoicilor în acea perioadă. Mă simțeam din ce în ce mai bine. Era transpirat, încordat, dar mă

invita în continuare și eu acceptam, eram foarte amuzată. Am renunțat numai când, scuzându-se ca să-și croiască loc, la un moment dat a apărut în mulțime, la marginea pieței, familia de napolitani.

M-am dus să-mi recuperez geanta și l-am observat în timp ce-i saluta cu gesturi manierate pe Nina, Rosaria și, în fine, cu deosebită deferență, pe Tonino. L-am văzut cum o alintă caraghios pe Elena care, în brațele mamei, mânca o vată de zahăr de două ori mai mare decât fața ei. După ce au încheiat cu saluturile, a rămas lângă ei, rigid, stingher, fără să spună nimic, dar ca și cum ar fi fost mândru să fie văzut în acea companie. Am înțeles că

pentru mine seara se încheiase și am dat să plec. Dar mi-am dat seama că

Nina i-o încredințase Rosariei pe fiica ei și acum își obliga soțul să danseze.

Am rămas încă un pic s-o văd dansând.

Avea o armonie plăcută și naturală în mișcări, poate mai cu seamă în brațele acelui bărbat împiedicat. M-am simțit atinsă pe braț. Era Gino, care ieșise ca un animăluț din vreun cotlon în care se pitulase. M-a întrebat dacă

voiam să dansez, am spus că eram obosită, foarte încălzită, dar între timp am simțit în mine o veselie lejeră și atunci l-am luat de mână, am dansat.

Mi-am dat seama repede că încerca să mă conducă spre Nina și soțul ei, voia ca ea să ne vadă. I-am făcut pe plac, nici mie nu-mi displăcea să mă arăt în brațele amorezului ei. Dar în îmbulzeala de perechi a fost dificil să

ajungem lângă ei și am renunțat amândoi fără să ne-o spunem. Aveam geanta pe umăr, dar asta a fost. Era plăcut să dansez cu acel tânăr subțire, foarte înalt, bronzat, cu ochii strălucitori, cu părul ciufulit și palmele uscate.

Apropierea lui era atât de diferită de cea a lui Giovanni. Simțeam diferența corpurilor, a mirosurilor. O percepeam ca pe o dilatare a timpului: mi se părea că aceeași seară, acolo în piață, se frânsese și ajunsesem, printr-o magie, să dansez în două anotimpuri diferite ale vieții mele. Când muzica s-a oprit, am spus că eram obosită, Gino voia să mă conducă acasă. Am lăsat în urma noastră piața, faleza, muzica. Am vorbit despre examenul lui, despre universitate. La intrarea în bloc mi-am dat seama că făcea eforturi să-și ia rămas-bun.

VP - 92

— Vrei să urci? l-am întrebat.

A făcut semn că nu, era stânjenit, a spus:

— E frumos cadoul pe care i l-ați făcut Ninei.

M-a enervat că reușiseră să se vadă și că ea îi arătase chiar și broșa. A adăugat:

— Era cu adevărat fericită de amabilitatea dumneavoastră.

Am bombănit un da, îmi face plăcere. Atunci el a spus:

— Vreau să vă rog ceva.

— Ce?

Nu m-a privit în față, ci a țintuit cu privirea zidul din spatele meu.

— Nina vrea să știe dacă sunteți dispusă să ne lăsați în camera dumneavoastră câteva ore.

M-am simțit stânjenită, o zvâcnire de proastă dispoziție care mi-a otrăvit venele. M-am uitat fix la el ca să înțeleg dacă ascundea în formularea aia nu o rugăminte a Ninei, ci una născută din dorința lui. Am răspuns cu asprime:

— Spune-i Ninei că vreau să vorbesc cu ea.

— Când?

— Imediat cum poate.