convingea. Am citit, l-am liniștit, am spus că era foarte frumoasă, acela era rolul meu; și el a dispărut și nu l-am mai văzut toată dimineața de lucru. A apărut abia după-amiaza târziu, exact când îi venea lui rândul să vorbească.

Și-a spus textul sobru, în engleză, dar pentru că au fost câteva critici, s-a întristat, a răspuns sec, s-a dus să se închidă în cameră și n-a mai ieșit nici pentru cină. Am stat la o masă cu alți membri ca mine, aproape tot timpul în tăcere.

L-am revăzut a doua zi, era o prezentare foarte așteptată, a profesorului Hardy, un cercetător foarte respectat de la o universitate prestigioasă.

Profesorul meu nici măcar nu m-a salutat, era cu alții. Am găsit loc în fundul sălii, am deschis sârguincios caietul de notițe. A apărut Hardy, era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cam scund, slab, cu un chip plăcut și ochi extraordinar de albaștri. A vorbit păstrând un ton scăzut și învăluitor, în scurt timp m-am surprins întrebându-mă dacă mi-ar fi plăcut să mă atingă, să mă mângâie, să mă sărute. A vorbit zece minute, apoi, pe neașteptate, ca și cum vocea ar fi ieșit din interiorul propriei mele halucinații erotice și nu de la microfonul la care vorbea, am auzit că-mi rostește numele și prenumele.

Nu mi-a venit să cred, totuși am simțit roșeața cum îmi arde obrajii. El a continuat, era un orator abil, folosea textul scris ca pe un simplu reper, acum improviza. A repetat numele o dată, de două, de trei ori. I-am văzut pe colegii mei de universitate căutându-mă prin sală cu privirea, tremuram, aveam mâinile transpirate. Și profesorul meu și-a întors capul cu o față

uluită, ne-am uitat unul la altul. Universitarul englez cita textual un fragment din articolul meu, singurul pe care-l publicasem până în acel moment, VP - 68

același pe care i-l dădusem cu ceva timp în urmă Brendei. Îl menționa cu admirație, comenta meticulos un pasaj, îl folosea ca să-și articuleze mai bine discursul. Am ieșit din sală imediat cum a încheiat prezentarea și au început aplauzele.

Am alergat în camera mea, am simțit că lichidele de pe dinăuntrul meu îmi fierbeau pe sub piele, eram plină de mândrie. Am telefonat la Florența, soțului meu. Aproape că am urlat în telefon lucrul acela incredibil care mi se-ntâmplase. El a zis da, bravo, mă bucur și m-a anunțat că Marta avea varicelă, era un lucru sigur, medicul spusese că nu era nicio îndoială. Am închis. Varicela Martei și-a căutat un spațiu în mine cu obișnuitul val de anxietăți, dar în locul golului din ultimii ani, a găsit o exaltare veselă, o impresie de forță, confuzia bucuroasă a unui triumf intelectual și a plăcerii fizice. Varicela e un fleac, m-am gândit, a avut și Bianca, o să-i treacă. Am fost copleșită de mine însămi. Eu, eu, eu: asta sunt, asta știu să fac, asta trebuie să

fac.

Profesorul meu mi-a telefonat în cameră. Nu exista nimic familiar între noi, era un om distant. Vorbea mereu cu o voce răgușită, un pic țâfnoasă, nu mă considerase niciodată mare lucru. Se împăcase cu insistențele mele de laureată ambițioasă, dar fără să facă promisiuni, în general punându-mi în cârcă sarcinile cele mai plicticoase. Dar atunci mi-a vorbit cu blândețe, era tulburat, a mormăit niște complimente pentru priceperea mea. A spus emoționat: acum va trebui să vă implicați mai mult, încercați să terminați repede noul eseu, e important un alt articol publicat, o să-l informez pe Hardy despre modul nostru de lucru, o să vedeți că va dori să vă cunoască.

N-am luat în calcul posibilitatea asta, cine eram eu, în fond. A insistat: e ceva cert.

La prânz a ținut să stau lângă el și mi-am dat seama imediat, cu un nou val de plăcere, că totul se schimbase în jurul meu. Dintr-o anonimă care cară

genți, fără nici măcar dreptul la o scurtă comunicare științifică programată

la sfârșit de zi, devenisem în decurs de o oră o tânără cercetătoare cu o mică

faimă personală internațională. Italienii au venit unul câte unul să mă

felicite, tineri și bătrâni. Apoi a venit cineva dintre străini. În cele din urmă, a intrat în sală Hardy, un tip i-a șoptit ceva la ureche, a făcut semn către masa la care stăteam eu. El m-a privit o clipă, s-a dus spre masa lui, s-a oprit, s-a întors și a venit să se prezinte. Să mi se prezinte mie, politicos.

Pe urmă, profesorul meu mi-a spus la ureche: e un cercetător serios; dar muncește mult, îmbătrânește, se plictisește. Și a adăugat: dacă ați fi fost bărbat, sau urâțică, sau bătrână, ar fi așteptat la masa lui omagiul cuvenit și apoi s-ar fi despărțit de dumneavoastră în câteva propoziții amabile, dar rostite pe un ton rece. Mi s-a părut o răutate. Când s-a referit malițios la VP - 69

ipoteza că Hardy urma să devină insistent spre seară, am murmurat: poate că-l interesează mai ales faptul că am scris un articol important. N-a răspuns nimic, a bombănit da și n-a făcut alte comentarii când i-am spus, fără să-mi mai încap în piele de bucurie, că profesorul Hardy mă invitase la cină la masa lui.

Am luat cina cu Hardy, am fost spirituală și dezinvoltă, am băut destul.

Apoi am făcut o lungă plimbare și la întoarcere, era ora două, mi-a cerut să

merg în camera lui. A făcut asta cu politețe ironică, cu voce scăzută, iar eu am acceptat. Considerasem întotdeauna raporturile sexuale un fel de realitate supremă nespus de vâscoasă, contactul cel mai puțin mediat cu alt corp. M-am convins, în schimb, începând cu experiența aceea, că ele sunt un produs extrem al imaginației. Cu cât plăcerea e mai mare, cu atât celălalt nu e decât un vis, reacția nocturnă a vintrelor, a sânilor, a gurii, a anusului, a fiecărui centimetru izolat de piele și mângâieri și izbituri ale unei entități nedefinite care se poate contura în funcție de nevoile momentului. Am pus cine știe ce în acea întâlnire și mi s-a părut că l-am iubit dintotdeauna pe bărbatul acela – chiar dacă de-abia îl cunoscusem – și că nu-l doresc decât pe el.

Gianni, la întoarcere, mi-a reproșat că în patru zile sunasem doar de două

ori, deși Marta era bolnavă. Am spus: am fost foarte ocupată. Am spus și că, după tot ce mi se întâmplase, ar fi trebuit să lucrez foarte mult pentru a fi la înălțimea situației. Am început să petrec la universitate, la modul provocator, zece ore pe zi. Profesorul meu s-a ocupat, cu o neașteptată

disponibilitate, încă de la întoarcerea noastră la Florența, să obțin repede o nouă publicare și a colaborat activ cu Hardy să merg să lucrez o vreme la universitatea lui. Am intrat într-o etapă de activism exaltat, dureros.

Trudeam mult și, între timp, sufeream, pentru că mi se părea că nu pot trăi fără Hardy. Îi scriam scrisori lungi, îl sunam. Dacă Gianni era acasă, mai ales la sfârșit de săptămână, alergam la un telefon public, târându-le după mine pe Bianca și pe Marta ca să nu-i trezesc suspiciuni. Bianca asculta conversațiile și, chiar dacă erau în engleză, pricepea totul fără să înțeleagă, iar eu îmi dădeam seama de asta, dar nu știam ce să fac. Fetițele erau acolo lângă mine, mute și dezorientate, nu uitam, n-o să uit niciodată. Totuși, radiam de satisfacție împotriva voinței mele, șopteam fraze afectuoase, răspundeam la aluzii obscene și făceam, la rândul meu, aluzii la fel de obscene. Eram doar atentă – când mă trăgeau de fustă, când spuneau că le e foame sau voiau înghețată sau cereau un balon de la vânzătorul care se afla acolo, la un pas – să nu urlu ajunge, plec, n-o să mă mai vedeți, exact cum făcea mama mea când era disperată. Ea nu ne-a părăsit niciodată, deși striga asta; eu, în schimb, mi-am abandonat fiicele fără nici măcar să anunț.

VP - 70

Conduceam ca și cum n-aș fi fost la volan, nici nu băgăm de seamă strada.

Pe ferestre intra un vânt fierbinte. Am parcat lângă casă, le aveam pe Bianca și pe Marta în fața ochilor, speriate, mici cum fuseseră cu optsprezece ani în urmă. Simțeam că iau foc, am intrat imediat la duș. Apă rece. Am lăsat-o să

curgă pe mine mult timp, țintuind cu privirea nisipul care aluneca, negru, de pe picioare, de pe tălpi, pe emailul alb al căzii. Senzația de cald trece aproape imediat. Îmi cade pe corp răcoarea aripii strâmbe, the chill of the crooked wing2. Ștersul cu prosopul, acoperitul corpului. Le învățasem pe fiicele mele acea expresie a lui Auden, ne foloseam de ea ca de niște cuvinte ale noastre complice ca să spunem că un loc nu ne plăcea sau că eram prost-dispuse sau că, pur și simplu, era o zi urâtă și geroasă. Copile nefericite, obligate să fie culte chiar și în vocabularul familial, încă de mici. Am luat geanta, am dus-o pe terasă la soare, i-am răsturnat conținutul pe masă. Păpușa a căzut pe o parte, i-am zis ceva ca și cum ar fi fost o pisică sau un câine, apoi mi-am dat seama de vocea mea și am tăcut imediat. Am decis să mă ocup de Nani ca să

am companie, ca să mă liniștesc. Am căutat niște alcool, voiam să-i șterg urmele de pix de pe față și de pe corp. Am frecat-o cu grijă, dar rezultatul n-a fost deloc satisfăcător. Nani, vino aici, frumoaso. Să punem chiloțeii, șosetele, pantofii. Să punem rochița. Ce elegantă ești. M-a uimit porecla aceea pe care deja i-o dădeam în sinea mea în mod curent. De ce oare, dintre multele pe care Elena și Nina le foloseau, o alesesem tocmai pe aceea. M-am uitat în caietul meu, le notasem pe toate: Neni, Nile, Nilotta, Nanicchia, Nanuccia, Nennella, Nani. Ai apă în burtă, scumpa mea. Păstrezi în pântece negreala ta lichidă. Între timp am rămas așezată la soare, lângă masă, să-mi usuc părul, trecându-mi din când în când degetele prin el. Marea era verde.

Și eu ascundeam multe lucruri negre, în tăcerea mea. Remușcarea nerecunoștinței, de exemplu, Brenda. Ea îi dăduse lui Hardy textul meu, mi-a spus-o el însuși. Nu știu cum de se cunoșteau, nu voiam să aflu ce anume își datorau reciproc. Astăzi știu doar că paginile mele n-ar fi avut niciodată

parte de atenție fără Brenda. Dar atunci n-am spus-o nimănui, nici lui Gianni, nici profesorului meu și, mai ales, n-am căutat-o niciodată pe ea. Este un lucru pe care l-am admis numai în scrisoarea adresată fetelor cu doi ani în urmă, aceea pe care ele nici măcar n-au citit-o. Am scris: aveam nevoie să

cred că făcusem totul singură. Voiam să mă simt într-un mod tot mai intens pe mine însămi, meritele mele, autonomia calităților mele.

Între timp, lucrurile care mi s-au întâmplat s-au înlănțuit între ele, păreau confirmarea speranțelor mele dintotdeauna. Eram capabilă; nu aveam nevoie să mă prefac că sunt în vreun fel superioară, așa cum făcea mama 2 Frigul aripii frânte. Din prima strofa a poeziei The Crisis de W.H. Auden. (N. red.) VP - 71

mea; eram, într-adevăr, o ființă ieșită din comun. Se convinsese de asta, în sfârșit, și profesorul meu de la Florența. Se convinsese de asta și prestigiosul și elegantul profesor Hardy, părea să creadă asta mai mult decât toți ceilalți.

Am plecat în Anglia, m-am întors, am plecat din nou. Soțul meu s-a alarmat, ce se întâmpla. A protestat, spunând că el nu mai reușea să se ocupe de muncă și de fetițe în același timp. I-am răspuns că-l părăseam. N-a înțeles, s-a gândit la o depresie, a căutat soluții, a sunat-o pe mama mea, a urlat că

trebuia să mă gândesc la fetițe. I-am spus că nu mai puteam trăi cu el, aveam nevoie să înțeleg cine sunt, care sunt posibilitățile mele reale și alte fraze de genul ăsta. Nu-i puteam urla că știam deja totul despre mine, aveam o mie de idei noi, studiam, iubeam alți bărbați, mă îndrăgosteam de oricine îmi spunea că sunt capabilă, inteligentă, de oricine care mă ajuta să mă pun la încercare. S-a liniștit. O vreme a încercat să fie înțelegător, apoi și-a dat seama că-l mințeam, s-a enervat, a trecut la jigniri. La un moment dat a urlat fă ce vrei, cară-te.

Nu crezuse niciodată că puteam într-adevăr pleca fără fetițe. În schimb i le-am lăsat, am plecat două luni, n-am telefonat niciodată. El m-a hăituit de departe, torturându-mă. Când m-am întors, am făcut-o doar ca să-mi împachetez cărțile și notițele.

Cu acea ocazie am cumpărat rochițe pentru Bianca și Marta, le-am dus cadou. Au dorit să fie ajutate să le îmbrace, erau plăpânde și gingașe. Soțul meu m-a luat deoparte cu delicatețe, mi-a cerut să încercăm din nou, a început să plângă, a spus că mă iubește. Am răspuns nu. Ne-am certat, m-am închis în bucătărie. În scurt timp am auzit o bătaie delicată în ușă. A intrat Bianca serioasă, urmată de sora ei, un pic ostilă. Bianca a luat o portocală de pe tava cu fructe, a deschis un sertar, mi-a întins un cuțit. N-am înțeles, eram pe urmele pasiunilor mele, abia așteptam să fug din casa aceea, s-o uit și să

uit totul. Ne faci șarpele, a întrebat atunci ea și în numele Martei, și Marta mi-a zâmbit încurajator. S-au așezat în fața mea în așteptare, au pozat în niște duduițe sobre și elegante, în rochiile lor noi. Bine, am spus, am luat portocala, am început să tai coaja. Fetițele mă priveau fix. Le simțeam privirile care voiau să mă îmbuneze, dar cu cât simțeam strălucirea vieții fără ele, culori noi, corpuri noi, inteligență nouă, o limbă străină pe care s-o stăpânesc, în sfârșit, ca și cum ar fi cea firească pentru mine, nimic, nimic nu mi se mai părea conciliabil cu spațiul acela domestic din care amândouă mă

priveau fix așteptând. Ah, să le fac invizibile, să nu mai simt nevoile trupurilor lor ca pe întrebări mai presante, mai puternice decât acelea care veneau dinspre corpul meu. Am terminat de decojit portocala și am plecat.

De atunci, timp de trei ani, nu le-am mai văzut și nici nu le-am mai auzit.

VP - 72

20.

Interfonul a sunat, o descărcare electrică violentă care s-a auzit până pe terasă.

M-am uitat mecanic la ceas. Era ora două după-amiaza, nu cunoșteam pe nimeni în sat atât de apropiat de mine încât să mă caute la acea oră. Gino, mi-a trecut apoi prin minte. Știa unde locuiam, poate că venise la mine pentru un sfat.

Interfonul a sunat din nou, un sunet mai puțin hotărât, mai scurt. Am plecat de pe terasă, m-am dus să răspund.

— Cine e?

— Giovanni.

Am oftat, mai bine el decât cuvintele blocate în capul meu, am deschis ușa de jos. Eram în picioarele goale și mi-am căutat niște sandale, mi-am închis nasturii de la cămașă, mi-am aranjat fusta și părul încă ud. Cum s-a auzit soneria, am deschis. M-am trezit cu el în față, înnegrit de soare, cu părul foarte alb pieptănat cu grijă, o cămașă un pic țipătoare, pantaloni albaștri cu o dungă impecabilă, pantofi lucioși și o pungă de hârtie în mână.