într-un mod care mă enerva. Îmi educasem fiicele să nu se prostească, iar Lucilla se schimonosea mult, era una dintre acele femei care vorbesc perfect cu vocea pe care adulții o atribuie copiilor. Se exprima sclifosit și le determina să facă la fel, târându-le într-o formă de regres mai întâi de toate verbal și apoi, încet-încet, al întregului comportament. Deprinderile de autonomie, impuse de mine cu greu și atât de necesare ca să-mi decupez un pic de timp pentru mine, erau distruse în câteva minute odată cu sosirea ei.
Apărea și imediat interpreta rolul mamei sensibile, plină de imaginație, mereu veselă, mereu disponibilă: mama cea bună. Nenorocita. Conduceam fără să evit băltoacele, din contră, intram în ele intenționat și apa forma un fel de aripi lungi.
Simțeam cum îmi revine în piept toată furia de atunci. Ce ușor, mă
gândeam. Pentru o oră sau două – la plimbare, în vacanță, în vizită – era simplu și plăcut să le distrezi pe fetițe. Pe Lucilla n-o preocupa niciodată ce se întâmpla după aceea. Distrugea disciplina impusă de mine și apoi, după ce devasta teritoriul care-mi aparținea, se retrăgea în al ei, se dedica soțului, alerga la munca lui, la succesele lui, cu care, de altfel, nu făcea decât să se laude pe un ton de aparentă modestie. În cele din urmă, rămâneam eu singură, permanent de serviciu, mama cea rea. Rămâneam să refac ordinea în casa ruinată, să le impun din nou fetelor un comportament pe care acum îl considerau insuportabil. Mătușa Lucilla a spus așa și pe dincolo, mătușa Lucilla ne-a lăsat să facem. Nenorocita, nenorocita.
Uneori, dar rar și pentru scurt timp, savuram o mică răzbunare de-a mea evanescentă. Se întâmpla, de exemplu, ca Lucilla să vină în momente nepotrivite, când cele două surioare erau prea absorbite în jocurile lor, atât de absorbite, încât jocurile mătușii Lucilla fie erau în mod deschis amânate, fie, dacă le erau impuse, le plictiseau. Ea făcea față situației neplăcute, dar în sinea ei se întrista. Simțeam că era rănită ca și cum ar fi fost într-adevăr o tovarășă de-a lor exclusă și, trebuie să recunosc, mă bucura asta, dar nu știam să profit, n-am știut niciodată să profit de un avantaj. Mă înmuiam imediat, poate că în străfundul sufletului meu mă temeam că afecțiunea ei pentru fetițe s-ar putea diminua și-mi părea rău. Astfel, mai devreme sau mai târziu, ajungeam să spun în chip de explicație: sunt obișnuite să se joace între ele, asta e, au obiceiurile lor, poate că sunt cam autosuficiente. Ea atunci își revenea, spunea da, începea, încet, încet, să-mi vorbească rău de fiicele mele, să identifice defecte și probleme. Bianca era prea egoistă, Marta prea fragilă, una avea puțină imaginație, cealaltă avea prea multă, cea mare era periculos de închistată, cea mică era mofturoasă și răsfățată. Ascultam, simțeam cum mica mea satisfacție începe să se evapore. Simțeam că Lucilla își lua revanșa pentru refuzul fetițelor căutând calea de a mă umili pe mine, VP - 54
ca și cum aș fi fost complicele lor. O luam de la capăt cu suferința.
Răul pe care mi l-a făcut în perioada aceea a fost enorm. Fie că se autocelebra prin jocuri, fie că se supăra când era exclusă, m-a ajutat să cred că greșisem totul, că eram prea plină de mine, că nu eram făcută să fiu mamă. Nenorocita, nenorocita, nenorocita. În mod sigur m-am simțit așa, atunci pe plajă. Era o dimineață de iulie, Lucilla pusese stăpânire pe Bianca, pe Marta o îndepărtase. Poate c-o exclusese din jocuri fiindcă era prea mică, poate fiindcă o considera prea proastă, poate fiindcă obținea din asta mai puțină satisfacție, nu știu. Sigur îi spusese ceva ce o făcuse să plângă și pe mine mă rănise. Am lăsat-o pe micuță să scâncească lângă Gianni și Matteo sub umbrelă, absorbiți în pălăvrăgelile lor, și mi-am luat cearșaful de plajă, l-am întins la câțiva pași de mare, m-am lungit exasperată la soare. Dar Marta a venit lângă mine, avea doi ani și jumătate, trei, a venit de-a bușilea să se joace, s-a întins murdară de nisip pe burta mea. Detest să mă murdăresc de nisip, detest să mi se murdărească lucrurile. Am țipat la soțul meu vino s-o iei imediat pe fetiță. El a dat fuga, simțea că aveam nervii întinși la maximum, se temea de crizele mele pentru că le percepea a fi incontrolabile.
De la un timp nu mai făceam diferența între zonele publice și cele private, nu-mi păsa că oamenii mă aud și mă judecă, simțeam o dorință puternică de a-mi manifesta crizele de furie ca la teatru. Ia-o, am țipat la el, n-o mai suport și nu știu de ce eram supărată pe Marta, biata mititică, dacă Lucilla fusese rea cu ea, ar fi trebuit s-o ocrotesc, dar era ca și cum aș fi crezut orbește în criticile acelei femei, mă enervau și în același timp credeam în ele, mă gândeam că fetița era într-adevăr proastă, se văicărea mereu, nu mai rezistam.
Gianni a luat-o în brațe, mi-a aruncat o privire care însemna calmează-te.
Eu i-am întors spatele furioasă, m-am aruncat în apă ca să scap de nisip și de căldură. Când am ieșit din mare, am văzut că el se juca cu Bianca și Marta împreună cu Lucilla. Râdea, s-a apropiat și Matteo, Lucilla își schimbase părerea, decisese că acum te puteai juca cu Marta, decisese să-mi demonstreze că era posibil.
Fetița – am văzut – zâmbea: își trăgea nasul, dar era cu adevărat fericită.
O clipă, două. Am simțit cum în stomac îmi mocnește o energie distructivă, mi-am atins o ureche la întâmplare. Mi-am dat seama că nu mai aveam un cercel. Nu erau valoroși, îmi plăceau, dar nu-i prețuiam. Totuși, am început să mă agit, am urlat la soțul meu am pierdut un cercel, m-am uitat pe cearșaf, nu era, am urlat mai tare am pierdut un cercel, am dat buzna furtunos în jocurile lor, i-am zis Martei: ai văzut că m-ai făcut să pierd un cercel, i-am spus-o cu ură, ca și cum ar fi fost responsabilă de un lucru foarte grav pentru mine, pentru viața mea și apoi m-am întors înapoi, am dat VP - 55
nisipul la o parte cu picioarele, cu mâinile, a venit soțul meu, a venit și Matteo, au început să caute. Numai Lucilla s-a jucat în continuare cu fetițele, a stat deoparte și le-a ținut deoparte de răvășirea mea.
Am urlat apoi, acasă, la soțul meu, în fața Biancăi și a Martei, că nu mai voiam s-o văd pe cretina aia niciodată și soțul meu a spus bine, ca să aibă un trai liniștit. Când l-am părăsit, el și Lucilla au avut o relație. Poate spera că-și va părăsi soțul, că se va ocupa de fetițe. Dar ea n-a făcut niciuna, nici alta. L-a iubit pe el, asta da, cu siguranță, dar a rămas căsătorită și nu le-a mai dat atenție Biancăi și Martei. Nu știu cum a decurs viața ei, dacă mai trăiește cu soțul ei, dacă s-a despărțit și s-a recăsătorit, dacă și-a crescut propriii fii. Nu mai știu nimic despre ea. Pe-atunci eram tinere, cine știe ce a devenit, cum gândește, ce face.
VP - 56
17.
Am parcat, am traversat pădurea de pini, din copaci picura apă. Am ajuns la dune. Complexul era pustiu, Gino nu era, nici administratorul. Plaja, după
ploaie, devenise o crustă vălurită, închisă la culoare, de care se izbea ușor stratul albicios al mării. M-am dus până la umbrelele napolitanilor, m-am oprit lângă al Ninei și al Elenei, unde erau, parțial îngrămădite sub șezlonguri și paturi pliante, parțial închise într-o cutie imensă de plastic, numeroasele jucării ale fetiței. Întâmplarea, m-am gândit, sau o chemare tăcută, ar trebui s-o împingă pe Nina până aici, de una singură. Gata cu fetița, gata cu totul. Să ne salutăm fără uimire. Să deschidem două șezlonguri, să
privim marea împreună, să-i comunic calm experiența mea atingându-ne, când și când, mâinile.
Fiicele mele se străduiesc în orice clipă să fie opusul meu. Sunt capabile, sunt competente, tatăl le călăuzește pe drumul parcurs de el. Hotărâte și înspăimântate, înaintează prinse în vâltoare prin lume, se vor descurca mult mai bine decât noi doi, părinții lor. Cu doi ani în urmă, când am presimțit că
urmau să plece pentru cine știe cât timp, le-am scris o scrisoare lungă în care povesteam amănunțit cum am ajuns să le abandonez. Nu voiam să-mi explic motivele – care erau acelea? –, ci impulsurile care cu mai mult de cincisprezece ani în urmă mă trimiseseră departe. Am făcut două copii ale scrisorii, câte una pentru fiecare, și le-am lăsat în camerele lor. Dar nu s-a întâmplat nimic, nu mi-au răspuns niciodată, nu mi-au spus niciodată: hai să
discutăm despre asta. O singură dată, la o aluzie de-a mea un pic mâhnită, Bianca a replicat ieșind pe ușă: ferice de tine că ai timp să scrii scrisori.
Ce prostie să crezi că le poți povesti despre tine copiilor înainte să
împlinească măcar cincizeci de ani. Să pretinzi de la ei să te vadă ca pe o persoană și nu ca pe o funcție. Să spui: eu sunt povestea voastră, voi începeți de la mine, ascultați-mă, v-ar putea fi de folos. Dar nu sunt povestea Ninei, Nina m-ar putea vedea chiar ca pe un viitor. Să-ți alegi drept companie o fiică străină. S-o cauți, să ți-o apropii.
Am rămas acolo nemișcată o scurtă vreme, săpând cu talpa până am dat de nisip uscat. Dacă aș fi adus păpușa, m-am gândit, fără totuși să regret, aș fi putut s-o îngrop aici, sub crusta părții ude. Ar fi fost perfect, cineva ar fi găsit-o a doua zi. Nu Elena, aș fi voit s-o găsească Nina, m-aș fi apropiat, aș fi spus: ești fericită? Dar n-am adus păpușa, n-am făcut-o, nici nu m-am gândit la asta. Pentru Nani am cumpărat, în schimb, o rochiță nouă, pantofiori, o VP - 57
altă acțiune fără sens. Sau, cel puțin, nu știu să-i găsesc eu sensul, ca multor altor lucruri mărunte din viața mea. M-am dus pe mal, voiam să merg mult, să obosesc.
M-am plimbat mult, într-adevăr, cu geanta pe umăr, cu sandalele într-o mână, cu picioarele în apă. M-am întâlnit, venind din direcție opusă, rar, doar cu câte un cuplu de îndrăgostiți. În primul an de viață al Martei îmi dădusem seama că nu-l mai iubeam pe soțul meu. Un an dur, fetița nu dormea niciodată și nu mă lăsa nici pe mine să dorm. Oboseala fizică e ca o lupă. Eram prea obosită ca să studiez, să gândesc, să râd, să plâng, să-l iubesc pe bărbatul acela prea inteligent, prea încăpățânat de implicat în pariul lui cu viața, prea absent. Iubirea pretinde energie, iar eu nu mai aveam. Când începea cu mângâieri și săruturi, deveneam nervoasă, mă
simțeam un stimul abuzat pentru plăcerile lui, în fond, solitare.
Odată am văzut foarte de aproape ce înseamnă iubirea, iresponsabilitatea puternică și veselă care descătușează. Gianni e calabrez, s-a născut într-un sătuc de munte unde are încă o veche casă a familiei. Nu mare lucru, dar aerul e sănătos și priveliștea frumoasă. Mergeam acolo, cu ani în urmă, cu fetele, de Crăciun și de Paște. Făceam o călătorie chinuitoare cu mașina în timpul căreia el conducea într-o tăcere nepăsătoare și eu trebuia să reprim mofturile Biancăi și pe ale Martei (voiau încontinuu să ronțăie de toate, cereau jucării încuiate în portbagaj, voiau să facă pipi după ce tocmai fuseseră la toaletă) sau să încerc să le distrag atenția cu cântecele. Era primăvară, dar iarna nu ceda. Era lapoviță, în curând se lăsa întunericul. Am văzut într-un refugiu un cuplu de autostopiști înfrigurați.
Gianni a tras pe dreapta aproape instinctiv, este un om generos. Eu am spus nu e loc, avem fetele, cum facem. Cei doi au urcat, erau englezi, el un tip grizonant, în jur de patruzeci de ani, ea cu siguranță mai puțin de treizeci. La început am fost ostilă, tăcută, călătoria mi se complica, ar fi trebuit să mă
străduiesc și mai mult să le țin potolite pe fete. A vorbit mai ales soțul meu, îi plăcea să stabilească relații, în special cu străinii. Era cordial, punea întrebări fără să-i pese de convenții. A reieșit că cei doi își abandonaseră
brusc locurile de muncă (nu-mi amintesc cu ce se ocupau) și, odată cu locurile de muncă, familiile: ea – un soț tânăr, el – soția și trei copii mici.
Călătoreau de câteva luni prin Europa cu foarte puțini bani. Bărbatul a spus serios: important e să fim împreună. Ea a aprobat și, la un moment dat, mi s-a adresat exprimându-se așa: suntem obligați să facem atâtea lucruri stupide încă de mici crezând că sunt esențiale; ceea ce ni s-a întâmplat este singurul lucru cu sens care mi s-a întâmplat de când m-am născut.
Din clipa aceea mi-au plăcut. Când s-a pus problema să-i lăsăm din nou, noaptea, pe marginea autostrăzii sau la o pompă de benzină pe jumătate VP - 58
părăsită, fiindcă pentru noi era momentul să virăm spre sat, i-am spus soțului meu: să-i invităm la noi, e întuneric, e frig, mâine o să-i ducem la cea mai apropiată stație. Au mâncat la cină sub ochii intimidați ai fetițelor, am desfăcut pentru ei o veche canapea-pat. Acum aveam impresia că, împreună, dar și separat, emană o putere care se răspândea văzând cu ochii și mă lovea intrându-mi în vene, ațâțându-mi mintea. Am început să vorbesc foarte agitat, mi s-a părut că am să le spun numai lor o mulțime de lucruri. Mi-au lăudat buna stăpânire a limbii, soțul meu m-a prezentat, ironic, drept o extraordinară cercetătoare a literaturii engleze contemporane. M-am eschivat, am spus ce studiam în mod specific, amândoi s-au arătat foarte interesați de munca mea, mai ales fata, așa ceva nu se întâmpla niciodată.
Ea m-a fermecat în special, o chema Brenda. I-am vorbit toată seara, mă
imaginam în locul ei, liberă, călătorind, cu un bărbat necunoscut pe care-l doream în fiecare clipă și de care eram dorită în fiecare clipă. Totul de la zero. Nicio obișnuință, nicio senzație tocită de situații previzibile. Eu eram eu, produceam gânduri nedeviate de nicio altă grijă, în afara firului încâlcit al dorințelor și al visurilor. Încă nu mă ținea nimeni captivă în ciuda tăierii cordonului ombilical. Când și-au luat la revedere dimineața, Brenda, care știa puțină italiană, m-a întrebat dacă aveam ceva scris de mine să-i dau să
citească. Scris de mine: am savurat formularea: scris de mine. I-am dat un extras vrednic de milă de câteva pagini, un articolaș publicat cu doi ani în urmă. În final au plecat, soțul meu i-a dus din nou pe autostradă.
Am făcut ordine în casă, le-am strâns patul cu o delicatețe melancolică și, între timp, mi-am închipuit-o pe Brenda goală, i-am simțit între picioare o excitație lichidă care era, de fapt, a mea. Am visat, pentru prima oară de când mă căsătorisem – pentru prima oară după nașterea Biancăi, a Martei – să-i spun bărbatului pe care-l iubisem, fiicelor mele: trebuie să plec. Mi-am imaginat că mă pot însoți chiar ei pe autostradă, toți trei, și că-mi iau la revedere făcându-le cu mâna în timp ce ei pleacă și mă lasă acolo.
O imagine care a persistat. Cât timp am rămas așezată pe parapet ca Brenda, făcând schimb de existențe cu ea. Un an sau doi, cred, înainte să plec cu adevărat. Timp apăsător. Nu cred că m-am gândit vreodată să-mi părăsesc fiicele. Mi se părea îngrozitor, stupid de egoist. Mă gândeam, în schimb, să-mi părăsesc soțul, căutam momentul potrivit. Aștepți, te saturi, începi din nou să aștepți. Ceva se va întâmpla și între timp devii tot mai insuportabilă, poate periculoasă. Nu reușeam să mă calmez, nici măcar oboseala nu mă potolea.
