13.

M-am întors acasă la miezul nopții. Găsiserăm, în sfârșit, un subiect care ne interesa pe amândoi și timpul a trecut rapid. Am aflat de la Gino că

femeia grasă și căruntă era mama Ninei. Am mai aflat și că pe bătrânul încruntat îl chema Corrado și nu era tatăl fetei, ci soțul Rosariei. A fost ca și cum discutam despre un film la care ai asistat fără să înțelegi bine relațiile dintre personaje, uneori nici măcar numele, iar când ne-am luat rămas-bun, mi s-a părut că mi se limpeziseră un pic gândurile. Numai despre soțul Ninei n-am aflat mai nimic, Gino a zis că îl chema Toni, venea sâmbăta și pleca luni dimineața. Am înțeles că-l detesta, n-avea chef nici măcar să vorbească

despre asta. Nici mie, de altfel, bărbatul acela nu-mi stârnea aproape deloc curiozitatea.

Tânărul a așteptat politicos să-nchid ușa în urma mea, am urcat la ultimul etaj pe scara slab luminată. Persoane rele, spusese. Ce-mi puteau face. Am intrat în apartament, am aprins lumina și am văzut din nou păpușa cu spatele pe divan, cu brațele îndreptate spre tavan, cu picioarele depărtate, cu fața întoarsă spre mine. Napolitanii răscoliseră toată plaja ca s-o găsească, Gino scormonise îndârjit nisipul cu grebla. M-am învârtit prin casă, se auzea doar zumzăitul răcitorului în bucătărie, chiar și satul părea liniștit.

Am băgat de seamă, privindu-mă în oglinda din baie, că eram trasă la față, aveam ochii umflați. Am ales un tricou curat, m-am pregătit pentru culcare, chiar dacă nu-mi era somn.

Seara cu Gino fusese plăcută, dar am simțit că ceva îmi lăsase un fel de urmă de disconfort. Am deschis larg ușa terasei, dinspre mare a venit un aer proaspăt, cerul era neînstelat. Îi place de Nina, m-am gândit, nu-ți trebuie mult ca să pricepi asta. Ceea ce, în loc să mă înduioșeze sau să mă amuze, mi-a extins nemulțumirea mea acerbă până la această fată, ca și cum ea, apărând în fiecare zi pe plajă și atrăgându-l, mi-ar răpi ceva.

Am dat păpușa la o parte, m-am întins pe divan. Dacă Gino le-ar fi cunoscut pe Bianca și pe Marta, m-am întrebat aproape din obișnuință, care din ele i-ar fi plăcut mai mult?

Încă din adolescența fiicelor mele, mă apucase obsesia de a le compara cu fetele de vârsta lor, prietene apropiate, colege de scoală care erau considerate frumoase și aveau succes. Le simțeam vag rivalele celor două

fete, ca și cum strălucind de dezinvoltură, seducție, delicatețe, inteligență le-ar fi răpit lor ceva și, în acel mod neclar, chiar mie. Mă controlam, foloseam VP - 40

tonuri binevoitoare, dar între timp înclinam să-mi demonstrez tăcut că erau toate mai puțin frumoase decât ele sau, dacă erau frumoase, antipatice, goale pe dinăuntru și le înșiram toanele, tâmpeniile, defectele provizorii ale corpurilor în creștere. Uneori, când le vedeam pe Bianca și pe Marta suferind pentru că se simțeau lipsite de strălucire, nu rezistam, ajungeam să

intervin apăsat împotriva prietenelor lor prea extrovertite, prea fascinante, prea răsfățate.

Marta avusese, în jurul vârstei de paisprezece ani, o colegă de școală pe care o chema Florinda. Florinda, deși era de-o vârstă cu ea, nu era o fetiță, era deja femeie, și încă una foarte frumoasă. În fiecare gest de-al ei, în fiecare zâmbet vedeam cum o punea în umbră pe fiica mea și sufeream gândindu-mă că mergeau la școală împreună, la petreceri, în vacanță; aveam impresia certă că atât timp cât fiica mea ar fi rămas în compania Florindei, viața i-ar fi scăpat încontinuu printre degete.

Pe de altă parte, Marta ținea foarte mult la prietenia Florindei, era puternic atrasă de ea și mi se părea dificil și riscant să le despart. O scurtă

perioadă de timp am încercat s-o consolez pentru acel afront permanent rămânând la chestiuni generale, fără să rostesc niciodată numele Florindei.

Îi spuneam încontinuu: ce frumoasă ești, Marta, ce dulce ești, ai ochi atât de inteligenți, semeni cu bunica ta care era foarte frumoasă. Cuvinte inutile. Ea se credea nu doar mai puțin atrăgătoare decât prietena ei, dar mai puțin atrăgătoare decât sora ei, decât toate și, când mă auzea, se întrista și mai mult, zicea că vorbeam așa pentru că eram mama ei, uneori murmura: nu vreau să te aud, mama, tu nu mă vezi așa cum sunt, lasă-mă în pace, vezi-ți de ale tale.

Pe-atunci aveam tot timpul dureri de stomac din cauza încordării, erau sentimentele de vinovăție: credeam că orice stare proastă a fiicelor mele e provocată de faptul că nu le iubesc suficient. De aceea, curând am devenit mai sufocantă. Îi spuneam: chiar semeni bine cu mama mea și îi dădeam exemplul meu, îi povesteam: când eram de vârsta ta, și eu eram convinsă că

sunt urâtă, mă gândeam: mama mea e frumoasă și eu nu. Marta îmi dădea de înțeles, sporind semnele de enervare, că abia aștepta să tac.

Așa s-a întâmplat că, în timp ce o consolam, eu mă simțeam din ce în ce mai neconsolată. Mă gândeam: cine știe cum se reproduce frumusețea. Îmi aminteam chiar prea bine cât eram de convinsă, când aveam vârsta Martei, că mama mea, născându-mă, scăpase de mine ca atunci când, cu un gest de repulsie, împingi o farfurie din fața ta. Aveam bănuieli că începuse să mă

respingă încă de când mă ținea în pântece, chiar dacă, pe măsură ce creșteam, toți îmi spuneau că-i semănăm. Asemănările existau, dar mi se păreau atrofiate. Nici măcar când mi-am dat seama că bărbații mă plăceau VP - 41

nu m-am liniștit. Ea degaja o căldură plină de vitalitate, eu, în schimb, mă

simțeam rece ca și cum aș fi avut vinele de metal. Îmi doream să fiu ca ea nu doar în reflexia din oglindă sau în imaginea statică din fotografii, îmi doream să fiu ca ea datorită capacității ei de a se revărsa și evapora pe străzi, în metrou sau în funicular, în magazine, sub ochii străinilor. Niciun mijloc de reproducere nu știe să captureze acea scânteiere fatală. Nici măcar sarcina nu știe s-o refacă în mod precis.

Numai că Florinda avea acea scânteiere. Într-o după-amiază, ea și Marta s-au întors de la școală, afară ploua și le-am văzut trecând pe hol, prin sufragerie, cu niște bocanci scâlciați și grei în picioare, pătând nepăsătoare podeaua cu apă și noroi. Apoi s-au dus în bucătărie, au luat biscuiți în grabă, smulgându-i una de la alta, și i-au ronțăit prin casă lăsând firimituri peste tot. Am simțit față de acea adolescentă superbă, atât de dezinvoltă, o aversiune incontrolabilă. I-am zis: Florinda, la tine acasă te comporți așa, cine crezi că ești? Tu acum, draga mea, îmi mături și îmi speli toată casa, nu ieși de aici până nu termini. Fata a crezut că glumesc, dar eu i-am dat mătură, găleată, cârpă și aveam probabil o expresie îngrozitoare, pentru că a murmurat doar atât: și Marta a murdărit, iar Marta a încercat să spună: e adevărat, mama, dar probabil că am rostit cuvintele acelea aspre cu o asemenea fermitate indiscutabilă, încât amândouă au tăcut imediat. Florinda a curățat cu grijă podeaua.

Fiica mea a rămas să privească. Apoi s-a închis în camera ei, n-a vorbit cu mine zile în șir. Ea nu e ca Bianca: e fragilă, cedează la prima schimbare de ton, se sustrage fără să lupte. Florinda a dispărut, încet, încet, din viața ei, când și când întrebam ce mai face prietena ta, bolborosea ceva vag sau răspundea ridicând din umeri.

N-au dispărut, în schimb, anxietățile mele. Le observam pe fiicele mele când erau nepăsătoare, sentimentele mele de simpatie și antipatie pentru ele alternau în mod complicat. Bianca, mă gândeam uneori, este antipatică și sufeream din cauza asta. Apoi aflam că era foarte îndrăgită, avea prietene și prieteni și simțeam că numai eu o consideram antipatică, deși eram mama ei, și aveam remușcări. Nu-mi plăcea rânjetul ei batjocoritor. Nu-mi plăcea obsesia ei de a pretinde întotdeauna mai mult decât alții: la masă, de exemplu, înșfăca mai multă mâncare decât toți, nu ca s-o mănânce, ci ca să

fie sigură că nu-i scapă nimic, că nu este neglijată sau păcălită. Nu-mi plăcea muțenia ei încăpățânată când simțea că a greșit, dar nu-și putea recunoaște greșeala.

Și tu ești așa, îmi spunea soțul meu. Poate că era adevărat, ce mi se părea antipatic la Bianca era doar reflexia antipatiei care mă încerca față de mine însămi. Sau poate că nu, nu era atât de ușor, totul era mai complicat. Chiar și VP - 42

atunci când recunoșteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calitățile mele, simțeam că era ceva ce nu funcționa. Aveam impresia că nu știu cum să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea, în corpurile lor, o altoire greșită, o parodie și mă enervam, mă rușinam.

În realitate, dacă stau bine să mă gândesc, îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin. La ele – simțeam eu – îmi plăceau mai mult trăsăturile care proveneau de la tatăl lor, chiar și după ce căsnicia noastră s-a terminat furtunos. Sau acelea care trimiteau la strămoși despre care nu știam nimic. Sau acelea care păreau, în combinarea organismelor, o invenție ciudată a întâmplării. În fine, mă simțeam cu atât mai apropiată de ele cu cât mi se părea că nu duc pe umeri responsabilitatea corpurilor lor.

Dar acea apropiere străină era rară. Problemele lor, durerile, conflictele își făceau apariția din nou, încontinuu, și mă întristam, mă încercau sentimente de vinovăție. Eram întotdeauna, cumva, atât pricina, cât și paratrăsnetul suferinței lor. Mă acuzau în tăcere sau urlând. Se supărau nu doar pe proasta distribuire a asemănărilor evidente, ci mai ales a celor ascunse, acelea de care ne dăm seama târziu, scânteierea corpurilor, tocmai, scânteierea care amețește ca un lichior puternic. Inflexiuni abia perceptibile ale vocii. Un gest mic, un fel de a clipi, un zâmbet-grimasă. Mersul, o dezechilibrare ușoară a umerilor spre stânga, o unduire grațioasă a brațelor.

Impalpabila amestecare de mișcări minuscule care, combinate într-un anumit mod, o fac pe Bianca seducătoare, pe Marta nu, sau invers, și atunci provoacă trufie, durere. Sau ură, fiindcă puterea mamei pare mereu că se oferă în mod nedrept, încă de la cochilia vie din pântece. Încă de acolo, potrivit celor două fiice ale mele, m-am comportat plină de cruzime. Am tratat-o pe una ca pe o fiică adevărată, iar pe cealaltă ca pe o fiică vitregă.

Biancăi i-am dat sâni mari, Marta pare un băiat și nu știe că este foarte frumoasă așa, folosește sutiene cu bureți, o păcăleală care o umilește. Sufăr văzând-o că suferă. Când eram tânără, aveam pieptul mare, după nașterea ei nu mai am. I-ai dat tot ce-i mai bun din tine Biancăi, repetă încontinuu, mie mi-ai dat ce-i mai rău. Așa e Marta, se apără considerându-se păgubită.

Bianca, în schimb, nu, Bianca m-a înfruntat încă de când era mică. A încercat să deslușească secretul gesturilor mele, care, în ochii ei, păreau minunate și să-mi arate că era, la rândul ei, capabilă de ele. Ea mi-a dezvăluit că decojesc fructele având grijă meticulos să tai cu cuțitul astfel încât să nu rup niciodată coaja. Înainte ca admirația ei să mă ajute să aflu asta, nu băgasem niciodată de seamă, cine știe de la cine învățasem, poate că este doar plăcerea mea pentru o muncă ambițioasă și precisă într-un sens încăpățânat. Fă șarpele, mama, îmi spunea și insista: fa șarpele când decojești mărul, te rog. Haciendo serpentinas, am găsit de curând într-o VP - 43

poezie de Marìa Guerra care-mi place mult. Bianca era încântată de șerpișorii de coajă, era una dintre multele magii pe care mi le atribuia, acum mă cuprind emoțiile când mă gândesc.

Într-o dimineață s-a rănit urât la un deget ca să-mi demonstreze că putea să facă și ea șarpele. Avea cinci ani și s-a lăsat imediat pradă disperării, a curs sânge, multe lacrimi de dezamăgire. M-am speriat, am țipat, n-o puteam lăsa o clipă singură, nu exista niciodată timp pentru mine. Simțeam că mă

sufoc, la vremea aceea, mi se părea că mă trădez pe mine însămi. Am refuzat mult timp să-i pup rana, sărutul care făcea să treacă durerea. Voiam s-o învăț că așa ceva nu se face, e periculos, o face doar mama care e om mare.

Mama.

Biete ființe ieșite din pântecele meu, acum singure la celălalt capăt al lumii. Mi-am așezat păpușa pe genunchi în chip de companie. De ce o luasem? Era păzitorul iubirii dintre Nina și Elena, al legăturii lor, al pasiunii reciproce. Era martorul strălucitor al unei maternități senine. Am dus-o la piept. Câte lucruri irosite, pierdute lăsasem în urma mea și totuși prezente, acum, într-un vârtej de imagini. Am simțit clar că nu voiam s-o dau înapoi pe Nani, chiar dacă simțeam remușcarea, teama de a o ține cu mine. Am sărutat-o pe față, pe gură, am îmbrățișat-o cum văzusem că face Elena. A scos un gâlgâit care mi s-a părut că seamănă cu o replică ostilă și a aruncat un jet de salivă negricioasă care mi-a murdărit buzele și tricoul.

VP - 44

14.

Am dormit pe divan, cu ușa terasei deschisă, și m-am trezit târziu, îmi simțeam capul greu, oasele frânte. Era trecut de ora zece, ploua, un vânt puternic agita marea. Am căutat păpușa, dar n-am văzut-o. Am simțit o neliniște, ca și cum ar fi fost posibil ca, în timpul nopții, să se fi aruncat de pe terasă. Am privit în jurul meu, am căutat sub divan, m-am temut că intrase cineva în casă și o luase. Am găsit-o în bucătărie, pe masă, în penumbră. O

lăsasem probabil acolo când mă dusesem să-mi clătesc gura și tricoul.

Fără mare, vremea era urâtă. Intenția de a i-o înapoia astăzi Elenei pe Nani nu mi s-a părut doar neconvingătoare, ci și imposibil de concretizat.

Am ieșit să iau micul dejun, să cumpăr ziarele și ceva pentru prânz și cină.

În sat era animația zilelor fără soare, vilegiaturiștii făceau cumpărături sau hălăduiau pierzând timpul. Am dat peste un magazin de jucării pe faleză

și mi-a revenit în minte ideea de a cumpăra hăinuțe pentru păpușă, măcar pentru ziua aceea în care aș fi păstrat-o cu mine.

Am intrat aproape în glumă, am vorbit cu o vânzătoare foarte tânără

extrem de amabilă. Ea mi-a găsit chiloți, șosete, pantofiori și o rochiță

albastră care mi s-au părut că au măsura potrivită. Dădeam să ies, tocmai pusesem pachetul în geantă, când aproape că m-am izbit de Corrado, bătrânul cu aerul răutăcios, care eram convinsă că e tatăl Ninei și, în schimb, era soțul Rosariei. Era îmbrăcat la patru ace, cu un costum albastru, cămașă

foarte albă, cravată galbenă. N-a părut să mă recunoască, dar în spatele lui venea Rosaria într-o salopetă de gravidă verde-pal, care, în schimb, m-a recunoscut imediat și a exclamat: