— Îmi plac furtunile.
— S-ar fi distrus cărțile și caietele.
— Cartea ta s-a udat?
— Un pic.
— Ce studiezi?
— Drept.
— Cât mai ai?
— Sunt în urmă, am pierdut timpul. Predați la universitate?
— Da.
— Ce anume?
— Literatură engleză.
— Am văzut că știți multe limbi.
Am râs.
— Nu știu nimic cu adevărat bine, și eu am pierdut timpul. La universitate muncesc douăsprezece ore pe zi și sunt sclava tuturor.
Ne-am plimbat un pic, m-am relaxat. Am vorbit de una și de alta ca să-l fac să se simtă în largul lui și între timp mă vedeam din afară, eu îmbrăcată ca o doamnă bine, el murdar de nisip, în pantaloni scurți, maiou, papuci de plajă.
Eram amuzată și un pic bucuroasă, dacă m-ar fi văzut Bianca și Marta, aș fi VP - 35
fost luată la mișto ani întregi.
Sigur era de vârsta lor: fiul cuiva, un corp subțire și agitat de care să ai grijă. Așa erau tinerele trupuri bărbătești care-mi plăcuseră ca adolescentă, înalte, subțiri, tuciurii ca prietenii Martei, nu mici, blonzi, un pic bondoci și grăsani ca logodnicii Biancăi, mereu un pic mai mari decât ea, cu vinele albastre, la fel ca ochii. Dar i-am îndrăgit pe toți primii logodnici ai fiicelor mele, îi premiam cu o afecțiune exagerată. Voiam să-i recompensez, poate, pentru că le recunoscuseră frumusețea, calitățile și, astfel, le eliberaseră de angoasa că sunt urâte, de certitudinea că nu au putere de seducție. Sau voiam să-i premiez fiindcă, în mod providențial, mă salvaseră și pe mine de proaste dispoziții și conflicte și văicăreli și încercări de a le liniști: sunt urâtă, sunt grasă; dar și eu mă simțeam urâtă și grasă la vârsta voastră; nu, tu nu erai urâtă și grasă, tu erai frumoasă; și voi sunteți frumoase, nici nu băgați de seamă cum se uită la voi; nu se uită la noi, se uită la tine.
Spre cine erau îndreptate privirile pline de dorință. Când Bianca avea cincisprezece ani și Marta treisprezece, eu aveam mai puțin de patruzeci de ani. Trupurile lor de fetițe s-au maturizat aproape deodată. O scurtă vreme am crezut în continuare că privirile bărbaților pe stradă erau îndreptate spre mine, cum se întâmpla de douăzeci și cinci de ani, era de-acum un obicei să le întâmpin, să le suport. Apoi mi-am dat seama că alunecau obscen peste mine ca să se oprească asupra lor și m-am alarmat, m-am bucurat, mi-am zis, în cele din urmă, cu ironică melancolie: tocmai se încheie un anotimp.
Totuși, am început să-mi acord mai multă atenție, ca și cum aș fi voit să-mi păstrez corpul cu care eram obișnuită, să evit să dispară. Când veneau acasă prietenii celor două fete, încercam să arăt cât mai bine ca să-i primesc.
Îi vedeam puțin, când intrau, când plecau, luându-și rămas-bun jenați, și totuși eram foarte atentă la înfățișarea mea, la comportament. Bianca îi trăgea după ea în camera ei, Marta într-a ei, rămâneam singură. Îmi doream ca fiicele mele să fie iubite, nu suportam să nu fie, mă speria posibila lor nefericire; dar senzualitatea neașteptată care emana dinspre ele era violentă, lacomă, și simțeam că forța de atracție a corpurilor lor parcă mi-ar fi fost sustrasă mie. Așa că eram fericită când îmi spuneau râzând că tinereii mă consideraseră o mamă tânără și atrăgătoare. Mi se părea, pentru câteva minute, că toate cele trei corpuri ajunseseră la o înțelegere plăcută.
Odată poate că m-am purtat exagerat de frivol cu un prieten de-al Biancăi, un băiat de cincisprezece ani mereu încruntat, aproape mut, cu un aer murdar și suferind. Când a plecat, am strigat-o pe fiica mea, a apărut în camera mea, mai întâi ea și apoi, din curiozitate, Marta:
— I-a plăcut prietenului tău prăjitura?
VP - 36
— Da.
— Ar fi trebuit să pun ciocolată, dar n-am avut timp, rămâne pe data viitoare.
— Data viitoare a zis dacă i-o sugi.
— Bianca, cum vorbești?
— El a zis așa.
— N-a zis așa.
— Așa a zis.
Am cedat treptat. M-am disciplinat să fiu prezentă numai dacă mă voiau acolo și să am glas numai dacă-mi cereau să vorbesc. Asta pretindeau de la mine și asta le-am oferit. Ce voiam eu de la ele, asta n-am înțeles niciodată, nici măcar acum nu știu.
L-am privit pe Gino, m-am gândit: o să-l întreb dacă-mi ține companie la cină. M-am gândit și la asta: o să inventeze o scuză, o să-mi zică nu, asta e. În schimb, a zis doar atât, dar timid:
— Ar trebui să mă duc să fac un duș, să pun ceva pe mine.
— E bine așa.
— N-am nici măcar portofelul.
— Ești invitatul meu.
Gino s-a străduit să facă conversație pe toată durata cinei, a încercat chiar și să mă facă să râd, dar nu prea aveam nimic în comun. Știa că trebuia să
întrețină discuția între două îmbucături, știa că trebuie să evite tăcerile prea lungi și a făcut tot ce a putut, s-a avântat pe căile cele mai diferite ca un animal rătăcit.
Despre el nu prea avea nimic de spus, a încercat să mă facă pe mine să
