— Așa a zis.

Am cedat treptat. M-am disciplinat să fiu prezentă numai dacă mă voiau acolo și să am glas numai dacă-mi cereau să vorbesc. Asta pretindeau de la mine și asta le-am oferit. Ce voiam eu de la ele, asta n-am înțeles niciodată, nici măcar acum nu știu.

L-am privit pe Gino, m-am gândit: o să-l întreb dacă-mi ține companie la cină. M-am gândit și la asta: o să inventeze o scuză, o să-mi zică nu, asta e. În schimb, a zis doar atât, dar timid:

— Ar trebui să mă duc să fac un duș, să pun ceva pe mine.

— E bine așa.

— N-am nici măcar portofelul.

— Ești invitatul meu.

Gino s-a străduit să facă conversație pe toată durata cinei, a încercat chiar și să mă facă să râd, dar nu prea aveam nimic în comun. Știa că trebuia să

întrețină discuția între două îmbucături, știa că trebuie să evite tăcerile prea lungi și a făcut tot ce a putut, s-a avântat pe căile cele mai diferite ca un animal rătăcit.

Despre el nu prea avea nimic de spus, a încercat să mă facă pe mine să

vorbesc. Dar punea întrebări seci și-i citeam în privire că nu avea un interes real pentru răspunsurile mele. Deși încercam să-l ajut, nu reușeam să fac ca subiectele de discuție să nu se epuizeze rapid.

L-a interesat mai întâi ce studiam, i-am răspuns că pregăteam cursul pentru anul următor.

— Despre ce?

— Olivia.

— Ce e asta?

— O narațiune.

— E lungă?

Îi plăceau examenele scurte, era foarte supărat pe profesorii care te împovărează cu cărți de studiat ca să arate că examenul lor este important.

Avea dinți foarte albi și mari, niște buze pline. Ochii erau mici, aproape niște crăpături. Gesticula mult, râdea. Nu știa nimic despre Olivia, nimic despre ce mă pasiona. La fel ca fiicele mele, care, crescând, s-au ținut, cu prudență, VP - 37

departe de treburile mele, urmaseră studii științifice, fizică, la fel ca tatăl lor.

Am vorbit un pic despre ele, extrem de bine, dar cu nuanțe ironice. În cele din urmă, am revenit, încet, încet, la puținele lucruri pe care le aveam în comun: plaja, complexul, angajatorul lui, vilegiaturiștii. Mi-a vorbit despre străini, aproape întotdeauna amabili, și despre italieni, pretențioși și aroganți. Mi-a vorbit cu simpatie despre africani, despre fetele din Orient care se mutau de la o umbrelă la alta. Dar numai când a început să vorbească

despre Nina și despre familia ei, am înțeles că eram acolo, în restaurantul acela, cu el, mai ales din acest motiv.

Mi-a vorbit despre păpușă, despre disperarea fetiței.

— După furtună, m-am uitat peste tot, am greblat nisipul până acum o oră, dar n-am găsit-o.

— O să apară.

— Sper mai ales pentru mamă, s-au supărat pe ea ca și cum ar fi fost vina ei. Vorbea despre Nina cu admirație.

— Vine aici în vacantă de când a născut. Soțul închiriază o vilă pe dune.

Casa nu se vede de pe plajă. E în pădurea de pini, e un loc frumos.

A zis că era o fată cu adevărat bine-crescută, făcuse liceul și puțină

facultate.

— E foarte delicată, am spus.

— Da, e frumoasă.

Vorbiseră de câteva ori – am înțeles – și ea îi spusese că voia să-și reia studiile.

— E doar cu un an mai mare decât mine.

— Douăzeci și cinci?

— Douăzeci și trei, eu am douăzeci și doi.

— La fel ca fiica mea Marta.

El a tăcut o clipă, apoi a zis pe neașteptate cu o privire posomorâtă care l-a urâțit.

— L-ați văzut pe soț? Pe fiica dumneavoastră ați fi lăsat-o să se mărite cu un astfel de individ?

Am întrebat ironică:

— Ce nu-i în regulă cu el?

A clătinat din cap, a spus serios:

— Nimic. El, prietenii și rudele lui. Sora este insuportabilă.

— Rosaria, doamna însărcinată?

— Doamnă aia? Lăsați-o în pace, e mai bine. V-am admirat mult ieri când nu v-ați mutat la altă umbrelă. Dar să nu mai faceți chestii din astea.

— De ce?

Băiatul a ridicat din umeri, a clătinat din cap nemulțumit.

VP - 38

— Sunt persoane rele.

VP - 39