Probabil că avusesem un val din acelea de milă care mă apucau încă de când eram mică, fără vreun motiv evident, față de persoane, animale, plante, lucruri. Explicația mi-a plăcut, mi s-a părut că face aluzie la ceva mai intrinsec nobil. Fusese un impuls irațional de a salva, m-am gândit. Nena, Nani, Nennella sau cum o chema. Am văzut-o abandonată în nisip, răvășită, cu fața pe jumătate acoperită ca și cum era pe cale să se sufoce, și am tras-o de-acolo. O reacție infantilă, nimic special, nu creștem niciodată cu adevărat.
Am hotărât că a doua zi o s-o restitui. O să mă duc pe plajă foarte devreme, o s-o vâr în nisip chiar în locul unde o abandonase Elena, o să fac în așa fel încât s-o găsească ea însăși. O să mă joc un pic cu fetița și apoi o să spun ce-i aici, uite, hai să săpăm. M-am simțit aproape fericită.
Acasă am golit geanta de costume și cearșafuri și creme, dar am lăsat păpușa în ea ca să fiu sigură, a doua zi, că n-o uit. Am făcut duș, am spălat costumele, le-am pus la uscat. Mi-am pregătit și o salată pe care am mâncat-o pe terasă privind marea, spuma din jurul limbilor de pământ stâncos de lavă, alinierea norilor negri care părăseau orizontul. Apoi, pe neașteptate, mi s-a părut că am făcut ceva urât, fără intenție, dar urât. Un gest precum cele din timpul somnului, când te răsucești în pat și răstorni lampa de pe noptieră. Mila n-are legătură cu asta, m-am gândit, n-a fost vorba de un sentiment generos. M-am simțit ca o picătură care alunecă pe o frunză după
ploaie, târâtă de o mișcare în mod clar inevitabilă. Acum încerc să găsesc justificări, dar nu există. Mă simt confuză, lunile ușoare poate că s-au terminat deja, mă tem că revin gânduri prea rapide, imagini învolburate.
Marea e pe cale să devină o fâșie violet, s-a stârnit vântul. Ce schimbătoare e vremea, temperatura a scăzut brusc. Elena încă plânge pe plajă, Nina e disperată, Rosaria a răscolit milimetru cu milimetru plaja, clanul s-o război deja cu toți vilegiaturiștii. A zburat un șervet de hârtie, am strâns masa, pentru prima oară după multe luni m-am simțit singură. Am văzut departe, pe mare, perdele de ploaie întunecată curgând jos din nori.
Vântul, în decurs de câteva minute, devenise puternic, cu vuiete lungi VP - 31
atingea clădirea și sufla în casă praf, frunze uscate, insecte moarte. Am închis ușa terasei, am luat geanta, m-am așezat pe micul divan din fața ferestrelor imense. Nu reușeam să-mi păstrez neschimbate nici măcar intențiile. Am scos păpușa, am răsucit-o perplexă în mâini. Nu avea haine, cine știe pe unde le abandonase Elena. Era mai grea decât crezusem, avea probabil apă în ea. Puținul păr blond îi ieșea din țeastă în mici smocuri la distanță unul de altul. Obrajii îi erau prea umflați, avea niște ochi albaștri tâmpi și buze mici cu o gaură neagră la mijloc. Bustul era lung, burta proeminentă, între picioarele grase și scurte abia se vedea o linie verticală
care continua între fesele late.
Mi-ar fi plăcut s-o îmbrac. Mi-a venit ideea să-i cumpăr niște haine, o surpriză pentru Elena, ca o compensație. Ce înseamnă o păpușă pentru o fetiță. Avusesem una cu un păr frumos buclat, mă ocupam mult de ea, n-o pierdusem niciodată. O chema Mina, mama spunea că eu îi pusesem numele.
Mina, mammina1. Mammuccia, mi-a venit în minte, un sinonim pentru păpușă care nu se mai folosește de mult. Să te joci cu mammuccia. Mama îmi permisese foarte rar să mă joc cu corpul ei. Se enerva imediat, nu-i plăcea să
facă pe păpușa. Râdea, se eschiva, se înfuria. O enerva s-o pieptăn, să-i pun panglici, să-i spăl fața și urechile, s-o dezbrac, s-o îmbrac la loc.
Eu în schimb nu. Mare fiind, m-am străduit să nu uit niciodată suferința de a nu putea mânui părul, fața, corpul mamei mele. De aceea am fost, răbdătoare, păpușa Biancăi, în primii ei ani de viață. Ea mă târa sub masa din bucătărie, era refugiul nostru, mă punea să mă întind. Eram foarte obosită, îmi amintesc: Marta nu închidea ochii noaptea, dormea un pic doar ziua, iar Bianca era permanent în picioarele mele plină de pretenții, nu voia să meargă la grădiniță, de fiecare dată când reușeam s-o las acolo se îmbolnăvea, complicându-mi și mai mult existența. Totuși încercam să-mi păstrez firea, voiam să fiu o mamă bună. Mă întindeam pe podea, mă lăsam îngrijită ca și cum aș fi fost bolnavă. Bianca îmi dădea medicamentele, mă
spăla pe dinți, mă pieptăna. Uneori adormeam, dar ea era mică, nu știa să
folosească pieptenele, când îmi smulgea părul tresăream trezindu-mă.
Simțeam cum îmi lăcrimează ochii de durere.
Eram atât de dezolată în acei ani. Nu mai reușeam să studiez, mă jucam fără bucurie, îmi simțeam corpul neînsuflețit, lipsit de dorințe. Când Marta începea să urle în cealaltă cameră, pentru mine era aproape o eliberare. Mă
ridicam întrerupând nepoliticos joaca Biancăi, dar mă simțeam nevinovată, nu eu mă scăpăm de fiica mea, a doua mea născută mă smulgea de lângă
prima. Trebuie să mă duc la Marta, mă întorc imediat, așteaptă. Ea începea 1 Mamă tânără sau soră mai mare.
VP - 32
să plângă.
Într-un moment de sentiment generalizat de inadecvare am decis să i-o dau pe Mina Biancăi, mi s-a părut un gest frumos, un mod de a-i calma invidia față de sora ei mai mică. Așa că am dat de păpușa veche dintr-o cutie de carton pusă pe dulap și i-am zis Biancăi: vezi, o cheamă Mina, asta e păpușa mamei de când era mică, ți-o fac cadou. Credeam c-o s-o iubească, mi se părea sigur c-o să i se dedice cum mi se dedica mie când se juca. Dar a lăsat-o imediat deoparte, Mina nu-i plăcea. Prefera o păpușă urâtă de cârpă
cu un păr din fire de lână galbenă, i-o adusese cadou tatăl ei când s-a întors cine știe de unde. M-am simțit foarte dezamăgită.
Într-o zi, întâmplarea a făcut că Bianca se juca pe balcon, era un loc care-i plăcea mult. O lăsam acolo cum venea primăvara, nu aveam timp s-o scot afară, dar voiam să stea la aer și la soare, chiar dacă de pe stradă se auzeau zgomotele traficului și se simțea un miros puternic de gaz de la țevile de eșapament. Nu reușisem să deschid o carte de luni de zile, eram stoarsă și nervoasă, banii nu ajungeau niciodată, dormeam foarte puțin. Am găsit-o pe Bianca așezată pe Mina, ca și cum ar fi fost un scaun, timp în care se juca cu păpușa ei. I-am spus să se ridice imediat, nu trebuia să-mi strice un lucru din copilăria mea, era într-adevăr foarte rea și nerecunoscătoare. I-am spus chiar nerecunoscătoare și am țipat, mi se pare că am urlat că făcusem o greșeală dăruindu-i-o, era păpușa mea, mi-o luam înapoi.
Câte lucruri li se spun și li se fac copiilor în intimitatea caselor. Bianca avea deja un caracter rece, așa a fost mereu, își reprima anxietățile și sentimentele. A rămas așezată pe Mina, a zis doar, silabisind cuvintele cum face și astăzi când vrea să-și exprime dorințele ca și cum ar fi ultimele: nu, e a mea. Atunci am îmbrâncit-o cu răutate, era o fetiță de trei ani, dar în acel moment mi s-a părut mai mare, mai puternică decât mine. I-am smuls-o pe Mina și ea, în sfârșit, a căpătat o privire înspăimântată. Am băgat de seamă
că-i scosese toate hainele, și pantofiorii, și șosetele, o murdărise din cap până-n picioare cu carioci. Un dezastru remediabil, dar mie mi s-a părut că
nu se mai poate repara. Totul, în anii aceia, mi se părea că nu se mai poate remedia, inclusiv eu însămi. Am aruncat păpușa peste gratiile balconului.
Am văzut-o zburând spre asfalt și am simțit o bucurie plină de cruzime.
Mi s-a părut, în timp ce plutea în gol, o ființă respingătoare. Am rămas sprijinită de gratii nu știu cât timp ca să mă uit la mașinile care treceau peste ea măcelărind-o. Apoi mi-am dat seama că se uita și Bianca, în genunchi, cu fruntea lipită de barele de la balcon. Atunci am luat-o în brațe, ea s-a lăsat supusă. Am sărutat-o îndelung, am strâns-o la piept ca și cum aș fi vrut s-o integrez din nou în corpul meu. Mă doare, mama, mă doare. Am lăsat păpușa Elenei pe divan, pe spate, cu burta în sus.
VP - 33
Furtuna ajunsese rapid pe continent, foarte violentă, cu multe fulgere orbitoare și tunete care păreau niște explozii ale unor mașini pline cu trotil.
Am alergat să închid ferestrele în dormitor înainte să se inunde totul, am aprins lampa de pe noptieră. M-am întins pe pat, am aranjat pernele pe tăblie și am început să studiez cu energie, umplând pagini după pagini cu notițe.
A citi, a scrie, acesta a fost mereu modul meu de a mă liniști.
VP - 34
12.
O lumină roșiatică mi-a distras atenția de la muncă, se oprise ploaia. Am dedicat un pic de timp machiajului și alegerii hainelor, pentru că voiam să
am un aspect îngrijit, de doamnă decentă, perfect aranjată. Am ieșit.
Promenada duminicală era mai puțin aglomerată și gălăgioasă decât cea de sâmbătă, îmbulzeala nemaipomenită a sfârșitului de săptămână începea să se risipească. M-am plimbat puțin pe faleză, apoi m-am îndreptat spre un restaurant de lângă piața acoperită. M-am intersectat cu Gino, era în ținuta cu care-l vedeam mereu pe plajă, poate că se întorcea chiar de acolo. Mi-a făcut un semn respectuos de salut, voia să treacă mai departe, dar eu m-am oprit și atunci a fost constrâns să se oprească și el.
Simțeam nevoia să-mi aud vocea, s-o controlez cu ajutorul glasului altcuiva. L-am întrebat de furtună, ce se întâmplase pe plajă. A zis că fusese un vânt puternic, o furtună cu apă și vânt, multe umbrele fuseseră smulse.
Lumea fugise să se adăpostească pe platforma complexului, în bar, dar mulțimea era excesivă, cei mai mulți cedaseră, plaja se golise.
— Bine că ați plecat devreme.
