M-am trezit la ora unsprezece, mi-am strâns în fugă lucrurile, m-am urcat în mașină. Dar era duminică, o duminică foarte caldă: am dat peste un trafic aglomerat, am găsit cu greu loc de parcare și am sfârșit într-o înghesuială

mai cumplită decât cea din ziua precedentă, o mișcare continuă de tineri, bătrâni și copii încărcați cu bagaje care umpleau poteca din pădurea de pini și făceau orice ca să-și ocupe cât mai repede bucățica de nisip, marea.

Gino, copleșit de fluxul continuu de vilegiaturiști, s-a ocupat puțin de mine, mi-a făcut doar un semn de salut. Rămasă în costum de baie, m-am întins la umbră rapid, cu burta în sus ca să ascund vânătaia de pe spate, și mi-am pus ochelarii de soare, mă durea capul.

Plaja era ticsită. Am căutat-o din priviri pe Rosaria, n-am văzut-o, clanul părea răspândit, amestecat prin mulțime. Doar uitându-mă cu atenție, am reușit să-i identific pe Nina și soțul ei care se plimbau pe țărm.

Ea purta un bikini albastru, mi s-a părut din nou foarte frumoasă, se mișca în același fel natural elegant, chiar dacă în acel moment accentua fiecare silabă cu impetuozitate; el, fără maiou, era mai durduliu decât sora lui, Rosaria, cu pielea albă nearsă de soare, cu gesturi măsurate, cu un lanț

de aur cu un crucifix pe pieptul păros și, trăsătură care mi s-a părut respingătoare, o burtă mare, împărțită în două jumătăți umflate de carne de o cicatrice profundă care se întindea de la marginea slipului până la stern.

M-a uimit absența Elenei, era prima oară când nu le vedeam pe mamă și pe fiică împreună. Dar apoi mi-am dat seama că fetița e la doi pași de mine, singură, stând pe nisip la soare, cu pălăria nouă a mamei pe cap, jucându-se cu păpușa. Am observat că ochiul ei era și mai roșu, din când în când își lingea cu vârful limbii mucii care-i curgeau din nas.

Cu cine semăna. Acum că-l văzusem și pe tatăl ei, mi se părea că pot distinge la ea trăsăturile ambilor părinți. Te uiți la un copil și imediat începe jocul asemănărilor, e graba de a-l închide în perimetrul cunoscut al VP - 24

părinților. De fapt e doar materie vie, al nu se știe câtelea trup întâmplător rezultat din lungi înlănțuiri de corpuri. Inginerie – natura este deja inginerie, și cultura e, știința urmează la rând, doar haosul nu este inginer – și deopotrivă necesitate furibundă a reproducerii. Pe Bianca o dorisem, un fiu este dorit cu o opacitate animalică întărită de convingerile curente.

Rămăsesem însărcinată imediat, aveam douăzeci și trei de ani, tatăl ei și cu mine eram în toiul unei lupte dure pentru a rămâne amândoi să muncim la universitate. El a reușit, eu nu. Un corp de femeie face o mie de lucruri diferite, se ostenește, aleargă, studiază, își imaginează, inventează, se sleiește și, între timp, sânii se măresc, labiile se umflă, carnea pulsează de o viață armonioasă care e a ta, viața ta, dar își croiește drum în altă direcție, se îndepărtează de tine, deși locuiește în burta ta, veselă și greoaie, savurată ca un impuls vorace și totuși dezgustător, ca prinderea unei insecte veninoase într-o venă.

Viața ta vrea să devină a altcuiva. Bianca a fost împinsă afară, s-a împins afară, dar – toți credeau asta, în jurul nostru, și o credeam și noi – nu putea crește singură, prea tristă, era nevoie de un frate, o soră să-i țină companie.

De aceea, imediat după ea, obedientă, am planificat, da, exact cum se spune, am planificat, să-mi crească în pântece și Marta.

Astfel, la douăzeci și cinci de ani orice alt joc pentru mine se încheiase.

Tatăl lor alerga prin lume, ocaziile i se iveau una după alta. Nu avea nici măcar timp să vadă cum trebuie ce fusese copiat din corpul lui, cum se terminase reproducerea. Abia se uita la cele două fete, dar spunea cu duioșie autentică: seamănă leit cu tine. Gianni este un bărbat amabil, fiicele noastre țin la el. Nu s-a ocupat aproape deloc de ele, dar când a fost nevoie, a făcut tot ce putea, chiar și acum face tot ce poate. În general, copiii îl plac. Dacă ar fi aici, n-ar sta cu mine, pe patul pliant, ci s-ar duce să se joace cu Elena, s-ar simți dator să facă asta.

Eu nu. Mă uitam la fetiță, dar s-o văd așa, singură și totuși cu toți strămoșii prinși în carnea ei, mă încerca un sentiment similar cu repulsia, chiar dacă nu știam exact ce-mi repugna. Micuța se juca cu păpușa. Îi vorbea, dar nu ca unei marionete jumulite, cu țeasta jumătate blondă, jumătate cheală. Cine știe ce figură îi atribuia. Nani, îi spunea, Nanuccia, Nanicchia, Nennella. Era un joc afectuos. O săruta cu putere pe față, atât de puternic, încât aproape că plasticul părea să se umfle de la suflarea ieșită pe gură a acelei iubiri gazoase, vibrante, toată iubirea de care era capabilă. O săruta pe pieptul dezgolit, pe spate, pe pântece, peste tot, cu gura deschisă voind parcă

s-o mănânce.

Am întors privirea, la jocurile copiilor nu te uiți. Dar am făcut-o din nou.

Nani era o păpușă urâtă, veche, avea pe față și pe corp urme de pix. Totuși, VP - 25

în momentele acelea emana o forță vie. Acum ea o săruta pe Elena tot mai frenetic. Îi dădea niște pupături hotărâte pe obraji, își așeza buzele de plastic pe buzele ei, îi săruta pieptul gingaș, burta un pic umflată, își apăsa capul pe costumașul verde. Fetița și-a dat seama c-o priveam. Mi-a zâmbit cu o privire semiopacă și a strâns, cumva provocator, capul păpușii între picioare, cu amândouă mâinile. Copiii au astfel de jocuri, asta se știe, apoi uită de ele. M-am ridicat. Soarele ardea, eram foarte transpirată. Vântul nu adia deloc, la orizont se ridica o pâclă cenușie. M-am dus să fac o baie.

Din apă, plutind leneș prin mulțimea de duminică, i-am văzut pe Nina și pe soțul ei care discutau în continuare. Ea protesta dintr-o cauză oarecare, el asculta. Apoi bărbatul a părut plictisit de pălăvrăgeli, i-a spus ceva clar, dar fără să-și piardă cumpătul, cu calm. Probabil c-o iubea mult, m-am gândit. A lăsat-o pe mal și s-a dus să converseze cu cei care, cu o zi înainte, veniseră cu barca cu motor. În mod evident, ei erau obiectul disputei. Așa se întâmpla mereu, o știam din experiență: mai întâi petrecerea, prietenii, rudele, toți dragi unii altora; apoi certurile cauzate de prezența prea multor persoane, vechi resentimente care explodează. Nina nu-i mai suporta pe oaspeți și iată

că soțul îi alunga. În scurt timp, bărbații, femeile de o bogăție neplăcută, copiii obezi au părăsit, într-o ordine aleatorie, umbrelele clanului, și-au încărcat lucrurile în barca cu motor și soțul Ninei a dorit să-i ajute personal, poate ca să grăbească plecarea. S-au îndepărtat între sărutări și îmbrățișări așa cum veniseră, dar niciunul nu s-a dus s-o salute pe Nina. Ea, pe de altă

parte, s-a îndepărtat pe malul mării cu capul în pământ, ca și cum n-ar fi suportat să-i aibă în fața ochilor nici măcar un minut în plus.

Am înotat mult ca să las în urma mea mulțimea de duminică. Apa mării mi-a tonifiat spatele, durerea m-a lăsat sau mi s-a părut că mă lasă. Am rămas în apă îndelung, până când am văzut că mi se încrețesc buricele degetelor și am început să tremur de frig. Mama, când băga de seamă că

ajungeam în stadiul ăla, mă trăgea afară din apă urlând. Mă vedea clănțănind din dinți și se enerva și mai tare, mă smucea, mă acoperea din cap până-n picioare cu un prosop, ștergându-mă cu o asemenea energie, cu o asemenea violență, încât nu înțelegeam dacă era într-adevăr îngrijorare pentru sănătatea mea sau furie mocnită mult timp, o ferocitate care-mi jupuia pielea.

Am întins cearșaful de plajă pe nisipul încins și m-am lungit pe el. Cât îmi place nisipul cald după ce corpul meu a înghețat de frig în mare. Am privit spre locul unde mai devreme era Elena. Rămăsese doar păpușa, dar într-o poziție chinuită, cu brațele desfăcute larg, picioarele îndepărtate, întinsă pe spate, dar cu capul pe jumătate îngropat în nisip. Se vedea nasul, un ochi, jumătate de țeastă. Căldura plăcută și noaptea albă m-au făcut să adorm.

VP - 26

10.

Am dormit un minut, zece. Când m-am trezit, m-am ridicat în picioare amețită. Am văzut că cerul devenise alb, un alb de plumb cald. Aerul era nemișcat, mulțimea sporise, era o hărmălaie produsă de muzică și de ființe umane. În acea îngrămădeală duminicală, ca printr-un fel de chemare secretă, prima persoană care mi-a sărit în ochi a fost Nina.

I se întâmpla ceva. Se mișca încet printre umbrele, nesigură, i s-a tăiat respirația. Și-a întors capul dintr-o parte în alta, aproape brusc, ca o pasăre vigilentă. Și-a spus nu se știe ce sieși, de unde mă aflam nu puteam auzi, apoi a alergat spre soțul ei care stătea pe un șezlong sub umbrelă.

Bărbatul a sărit în picioare, a privit în jur. Bătrânul încruntat l-a tras de un braț, el s-a smucit, s-a apropiat de el Rosaria. Toate rudele, mari și mici, au început să privească de jur-împrejur ca și cum ar fi fost un singur corp, apoi s-au mișcat, s-au împrăștiat.

Au început strigătele: Elena, Lenuccia, Lena. Rosaria s-a dus cu pași scurți, dar rapizi spre mare ca și cum ar fi avut nevoie urgentă să facă baie. M-am uitat la Nina. Avea niște mișcări fără sens, își atingea fruntea, mai întâi o lua la dreapta, apoi brusc se întorcea spre stânga. Era ca și cum din adâncul viscerelor ceva îi aspira viața de pe chip. Pielea i-a devenit galbenă, ochii foarte agitați erau înnebuniți de neliniște. Nu găsea fetița, o pierduse.

Va apărea, m-am gândit, aveam experiență cu rătăcirile. Mama spunea că

nu făceam decât să mă pierd când eram mică. Într-o clipă dispăream, cineva trebuia să alerge la complex și să ceară să se anunțe la difuzor cum arătam, că mă numeam așa și pe dincolo, iar ea, între timp, începea să aștepte lângă

casierie. Nu-mi aminteam nimic despre acele dispariții ale mele, aveam alte lucruri în memorie. Mă temeam că aceea care se va pierde era mama, trăiam cu neliniștea că n-o s-o mai pot găsi. Îmi aminteam însă clar când am pierdut-o pe Bianca. Alergam pe plajă cum făcea Nina acum, dar o aveam pe Marta în brațe care urla. Nu știam ce să fac, eram singură cu cele două

micuțe, soțul meu era în străinătate, nu cunoșteam pe nimeni. Un copil, da, înseamnă un vârtej de neliniști. Îmi rămăsese întipărit în minte cum căutam cu privirea în toate părțile mai puțin spre mare, nici nu îndrăzneam să mă

uit la apă.

Mi-am dat seama că Nina făcea la fel. Scotocea pretutindeni, dar întorcea cu disperare spatele mării, și atunci am simțit o emoție neașteptată, mi-a venit să plâng. Din acel moment n-am mai reușit să stau deoparte, am VP - 27

considerat insuportabil că mulțimii de pe plajă nici măcar nu-i păsa de căutarea frenetică a napolitanilor. Sunt zvâcnituri pe care niciun grafic nu le poate reproduce, o mișcare e luminoasă, cealaltă neagră. Ei care păreau atât de autonomi, atât de dominatori, mi s-au părut fragili. Am admirat-o pe Rosaria, singura care scruta marea cu privirea. Se mișca cu pântecele ei imens, făcând pași rapizi, dar scurți, pe mal. M-am ridicat atunci, m-am dus la Nina, i-am atins brațul. Ea s-a întors brusc, cu o mișcare de șarpe, a țipat ai găsit-o, mi-a vorbit cu tu ca și cum ne-am fi cunoscut, chiar dacă nu ne adresaserăm niciun cuvânt.

— Are pe cap pălăria ta, va fi găsită, o vom vedea ușor, i-am spus.

M-a privit nesigură, apoi a făcut semn că da, a alergat în direcția în care dispăruse soțul ei. Alerga ca o tânără atletă în competiție cu soarta cea bună

sau rea.

Eu am pornit în direcția opusă, de-a lungul primului șir de umbrele, cu pași lenți. Mi se părea că sunt Elena, sau Bianca atunci când se pierduse, dar poate că eram doar eu însămi mică, revenindu-mi din uitare. Fetița care se pierde în mulțimea de pe plajă vede fiecare lucru neschimbat și totuși nu recunoaște nimic. Îi lipsește simțul orientării, ceva ce înainte îi făcea pe vilegiaturiști și umbrelele lor ușor de recunoscut. Fetița simte exact unde era și totuși nu știe unde este. Fetița privește în jurul ei cu ochi înspăimântați și vede că marea e marea, plaja e plaja, lumea e lumea, vânzătorul de cocos proaspăt e chiar vânzătorul de cocos proaspăt. Totuși, fiecare lucru și fiecare persoană îi sunt străine și atunci plânge. Adultului necunoscut care o întreabă ce s-a întâmplat, de ce plânge, nu-i spune că s-a pierdut, îi spune că n-o mai găsește pe mama. Bianca plângea când o găsiseră, când mi-au adus-o înapoi. Plângeam și eu, de fericire, de ușurare, dar între timp urlam furioasă – ca mama mea – din cauza greutății zdrobitoare a responsabilității, a legăturii care te sugrumă, și o smuceam pe prima mea născută cu brațul liber, urlam: o să mi-o plătești, Bianca, vezi tu acasă, să nu te mai îndepărtezi niciodată – niciodată.

Am mers o vreme căutând printre copiii singuri, în grup, în brațele adulților. Mă simțeam zăpăcită, mi-era un pic greață, dar încercam să fiu atentă. Am văzut, în sfârșit, pălăria de paie, am simțit o emoție puternică. De departe părea abandonată pe nisip, în schimb sub ea era Elena. Stătea așezată la un metru de apă, oamenii treceau pe lângă ea fără s-o bage în seamă, plângea, un șuvoi lent de lacrimi silențioase. Nu mi-a spus c-o pierduse pe mama, mi-a spus că pierduse păpușa. Era disperată.

Am luat-o în brațe, m-am întors cu pași alerți spre complex. M-am intersectat cu Rosaria care aproape că mi-a smuls-o cu o furie entuziastă, a țipat de bucurie, i-a făcut semne cumnatei. Nina ne-a văzut, și-a văzut fiica, a VP - 28

venit în fugă. Au venit în fugă și soțul ei, toți, unii de pe dunele de nisip, alții de la complex, alții de pe mal. Fiecare membru al familiei voia s-o sărute, s-o îmbrățișeze, s-o atingă pe Elena, chiar dacă ea era în continuare disperată, și să facă o satisfacție personală din pericolul de care scăpase.

M-am retras, m-am întors la umbrelă, am început să-mi strâng lucrurile chiar dacă nu era nici ora două după-amiaza. Nu-mi plăcea că plânsul Elenei continua. Am văzut că grupul o sărbătorea, femeile au luat-o din brațele mamei ei și și-au trecut-o de la una la alta ca să încerce s-o liniștească, dar fără succes, fetița era imposibil de consolat.

Nina a venit lângă mine. Imediat a venit și Rosaria, părea mândră că

fusese prima care stabilise o relație cu mine, că fusesem atât de importantă.

— Voiam să vă mulțumesc, a spus Nina.

— A fost o sperietură zdravănă.