— Eram un pic nervoasă mai devreme, m-am justificat împotriva voinței mele.
— Marea, uneori, nu face bine. Sau vă faceți griji din cauza fetelor?
— Întotdeauna îți faci griji din cauza copiilor.
Ne-am luat rămas-bun, mi-am dat seama că Nina ne privea. Am traversat îmbufnată pădurea de pini, acum mă simțeam vinovată. Ce m-ar fi costat să
mă mut la altă umbrelă, ceilalți o făcuseră, chiar și olandezii, eu de ce nu?
Sentiment de superioritate, aroganță. Autoapărare a lenevirii meditative, tendință cultă de a da lecții de civilizație. Tâmpenii. Îi acordasem multă
atenție Ninei doar pentru că, fizic, mă simțeam mai apropiată de ea, în timp ce Rosaria, care era urâtă și fără pretenții, nu merita nici măcar o privire de-a mea. De câte ori o strigaseră probabil pe nume și mie nu-mi păsase deloc.
O ținusem în afara razei mele vizuale, fără curiozitate, imagine anonimă de femeie care-și duce sarcina în mod vulgar. Iată ce eram, o superficială. Și propoziția aia: întotdeauna îți faci griji din cauza copiilor. Spusă unei femei care mai are puțin să aducă unul pe lume: ce prostie. Mereu cuvinte disprețuitoare sau sceptice sau ironice. Bianca îmi strigase odată printre lacrimi: te simți mereu cea mai bună; și Marta: de ce ne-ai născut dacă nu faci decât să te plângi de noi? Părți de cuvinte, doar silabe. Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îți spun cu tristă mânie de ce mi-ai dat viața, mergeam absorbită. Pădurea de pini avea nuanțe violet, era vânt. Am auzit trosnituri în urma mea, poate niște pași, m-am întors, tăcere.
Am continuat să merg. O lovitură m-a izbit în spinare, violentă, ca și cum cineva m-ar fi lovit cu o minge de biliard. Am urlat de durere și de uimire deopotrivă, m-am întors cu respirația tăiată, am văzut conul care se VP - 19
rostogolea în desiș, mare cât pumnul, nedesfăcut. Acum îmi bătea inima tare, mi-am frecat cu putere spinarea ca să scap de durere. Nu-mi recăpătăm răsuflarea, m-am uitat la tufișurile din jur, la pinii de deasupra mea mișcați de vânt.
VP - 20
8.
Odată ajunsă acasă, m-am dezbrăcat, m-am studiat în oglindă. Aveam între omoplați o pată vineție care semăna cu o gură, închisă la culoare pe margini, roșiatică în mijloc. Am încercat să ajung la ea cu degetele, mă durea.
Când m-am uitat atent la cămașă, am găsit urme lipicioase de rășină.
Ca să mă calmez, am hotărât să ies, să fac o plimbare, să mănânc în sat.
Cum primisem lovitura? Am scormonit în memorie, dar fără mari rezultate.
N-am putut să decid dacă se aruncase în mine, premeditat, cu conul acela din vreun tufiș sau căzuse dintr-un copac. O lovitură neașteptată, în fond, e doar uimire și suferință. Când îmi imaginam cerul și pinii, conul pica de sus; când mă gândeam la vegetație, la tufișuri, vedeam o linie orizontală, desenată, de proiectil, conul care tăia aerul până la spinarea mea.
Pe stradă era mulțimea de sâmbătă seara, persoane arse de soare, familii întregi, femei care împingeau cărucioare, tați plictisiți sau furioși, perechi de tineri strâns îmbrățișați sau de bătrâni care se țineau de mână. Mirosul produselor autobronzante se combina cu cel al vatei de zahăr, al migdalelor prăjite. Durerea, ca un tăciune aprins înfipt între omoplați, nu-mi dădea voie să mă gândesc decât la ce se întâmplase, la nimic altceva.
Am simțit nevoia să le telefonez fiicelor mele, să le povestesc incidentul. A răspuns Marta, a început să vorbească așa cum făcea ea, încontinuu, repezită
și exaltată. Am avut impresia că se temea mai mult decât de obicei s-o întrerup, să-i pun întrebări iscoditoare, să-i fac vreun reproș sau pur și simplu să schimb tonul ei excesiv-vesel-sceptic într-unul serios care i-ar fi impus întrebări reale și răspunsuri reale. Mi-a vorbit mult timp despre un party la care ea și sora ei erau obligate să meargă n-am înțeles bine când, în seara aia sau a doua zi. Tatăl lor ținea la asta, erau prieteni de-ai lui, nu doar colegi de universitate, dar și oameni care lucrau în televiziune, persoane importante față de care el voia să facă impresie bună, să arate că, deși nu avea încă cincizeci de ani, avea două fiice deja mari, bine educate, frumoase.
A tot vorbit, s-a supărat la un moment dat pe vreme. Canada, a exclamat, este o țară de nelocuit, atât iarna, cât și vara. Nu m-a întrebat deloc nici măcar cum mă simțeam, sau poate că m-a întrebat, dar nu mi-a dat șansa să-i răspund. Foarte posibil să nu-l fi menționat deloc nici pe tatăl ei, am auzit eu asta în subtext. În conversațiile cu fiicele mele aud deseori cuvinte sau propoziții omise. Ele, uneori, se înfurie, îmi spun mama – n-am spus asta niciodată – tu o spui – ai inventat-o. Dar nu inventez nimic, îmi este de-ajuns VP - 21
să ascult, ce nu se rostește e mai elocvent decât ce se spune. În seara aceea, în timp ce Marta divaga turuind, o clipă m-am gândit că încă nu se născuse, că nu ieșise niciodată din burta mea, că stă în pântecele alteia, Rosaria spre exemplu, și că urma să se nască având o altă înfățișare, o altă capacitate de a reacționa. Poate că era ceea ce-și dorea în secret dintotdeauna, să nu fie fiica mea. Povestea nevrotic despre ea însăși de pe un continent îndepărtat.
Povestea despre păr, că trebuia să-l spele încontinuu pentru că nu-i stătea niciodată bine, despre stilistul care i-l distrusese, așa că n-o să se ducă la party, n-o să iasă niciodată din casă dichisită în felul ăla, o să se ducă doar Bianca al cărei păr era superb și-mi vorbea ca și cum ar fi fost vina mea, n-o făcusem în așa fel încât să poată să fie fericită. Proteste vechi. Am simțit-o frivolă, da, frivolă și plicticoasă, plasată într-un punct prea îndepărtat de acest loc de pe faleză, seara, și am pierdut-o. În timp ce se văicărea în continuare, m-am zgâit la durerea mea din spinare și am văzut-o pe Rosaria, masivă, istovită, care mă urmărea prin pădurea de pini împreună cu gașca de puști și rude și se pitula, cu marele pântec la vedere așezat ca o cupolă
peste coapsele mari, și mă indica drept țintă. Când am întrerupt conversația, regretam deja că sunasem, mă simțeam mai agitată decât înainte, îmi bătea inima cu putere.
Trebuia să mănânc, dar restaurantele erau prea aglomerate, detest să fiu o femeie singură într-un restaurant sâmbăta. Am decis să iau ceva la barul de lângă casă. Am ajuns la el cu pași molatici, m-am uitat prin geamul tejghelei: muște zburau de colo-colo. Am luat două crochete din cartofi, o gălușcă prăjită umplută cu orez, o bere. În timp ce mâncam lipsită de orice chef, am auzit în spatele meu o șușoteală de bătrâni într-un dialect foarte curat, jucau cărți, se hlizeau, abia îi zărisem cu coada ochiului intrând. Am întors capul. La masa jucătorilor era Giovanni, omul bun la toate care mă
întâmpinase când sosisem și pe care apoi nu l-am mai văzut.
A lăsat cărțile pe masă, a venit lângă mine la tejghea. A spus chestii vagi, ce făceam, dacă mă acomodasem, cum mă simțeam în apartament, flecăreli.
Dar mi-a vorbit tot timpul zâmbindu-mi complice, chiar dacă nu exista niciun motiv să surâdă în felul acela, ne văzuserăm o singură dată câteva minute și nu se înțelegea în legătură cu ce puteam fi complici. Își menținea un ton al vocii foarte scăzut, la fiecare cuvânt înainta cu câțiva centimetri spre mine, de două ori mi-a atins un braț cu vârful degetelor, o dată a pus o mână plină de pete închise la culoare pe umărul meu. Când m-a întrebat dacă-mi putea fi de ajutor, a făcut-o aproape șoptindu-mi la ureche. Mi-am dat seama că tovarășii lui de joc ne țintuiau cu privirea în tăcere și m-am simțit stânjenită. Erau de aceeași vârstă cu el, toți în jur de șaptezeci de ani, păreau spectatori la teatru și parcă asistau nevenindu-le să creadă la o scenă
VP - 22
uluitoare. Când am terminat de mâncat, Giovanni i-a făcut un semn barmanului, ceva care însemna mă ocup eu, și n-am reușit nicicum să
plătesc. Am mulțumit, am ieșit în grabă și abia după ce am trecut pragul am auzit râsetele răgușite ale jucătorilor, am înțeles că bărbatul acela se fălise probabil cu vreo intimitate în privința persoanei mele, o străină, că
încercase să facă dovada acestui lucru etalând, cum le convenea celor prezenți, un comportament prezent de mascul stăpân.
Ar fi trebuit să mă enervez, în schimb m-am simțit brusc mai bine. M-am gândit să intru înapoi în bar, să mă așez lângă Giovanni și să fiu în mod evident de partea lui la partida de cărți, exact cum ar fi făcut o pupăză
blondă într-un film cu gangsteri. Că doar ce era, în fond: un bătrân zvelt, care nu chelise, avea doar pielea pătată și brăzdată de riduri adânci, irisul gălbui-închis și o ceață imperceptibilă peste pupile. El își jucase rolul, acum mi l-aș
fi jucat eu. I-aș fi vorbit la ureche, mi-aș fi frecat sânii de brațul lui, mi-aș fi pus bărbia pe umărul lui, spionându-i cărțile. Mi-ar fi rămas recunoscător pentru restul vieții lui.
În schimb, m-am întors acasă și am așteptat pe terasă, în timp ce farul își trimitea loviturile lui ca de sabie, să mă cuprindă somnul.
VP - 23
9.
N-am închis ochii toată noaptea. Spinarea îmi zvâcnea inflamată, din tot satul s-au auzit până în zori muzică dată tare, zgomote de mașini, oameni strigându-se pe nume sau salutându-se.
Am rămas întinsă, dar tulburată, cu o senzație tot mai deplină de descompunere: Bianca și Marta, dificultățile muncii mele, Nina, Elena, Rosaria, părinții mei, soțul Ninei, cărțile pe care le citeam, Gianni, fostul meu soț. În zori s-a lăsat o tăcere neașteptată și am adormit câteva ore.
