La sfârșitul concertului, publicul a aplaudat și a tot aplaudat. Muzicienii au ieșit din scenă, s-au întors, plecăciunea lui Carrano a fost adâncă și rafinată ca înclinarea unei flăcărui suflate de vânt, iar părul metalic mai întâi s-a lăsat spre podea, apoi brusc, când și-a îndreptat spatele și și-a ridicat energic capul, i s-a aranjat la loc. Au interpretat altă melodie, cântăreața frumoasă ne-a emoționat cu vocea ei de îndrăgostită, am aplaudat din nou.
Lumea nu voia să-i lase să plece și muzicienii, pe valul de aplauze, păreau mai întâi supți spre umbra culiselor, apoi expulzați la loc de niște comenzi rigide. Mă simțeam amețită, aveam impresia că pielea îmi strânge prea tare mușchii, oasele. Asta era viața reală a lui Carrano. Sau cea falsă, care însă
acum mi se părea că-i aparține mai mult ca aceea reală.
Am încercat să-mi temperez tensiunea euforică pe care o simțeam, dar n-am reușit, mi s-a părut că sala mică se rotise pe verticală, scena ajunsese în partea de jos și eu mă aflam parcă sus, pe marginea unei despicături. Nici când s-a auzit lătratul ironic al unui spectator care în mod evident voia să
meargă la culcare, și mulți au râs, și aplauzele, încet-încet, s-au stins, scena s-a golit colorându-se într-un verde-pal și mie mi s-a părut că umbra lui Otto o traversează bucuros ca o venă neagră prin carnea vie și strălucitoare, nu m-am speriat. Tot viitorul – m-am gândit – o să fie așa, viața vie împreună cu mirosul reavăn al pământului morților, atenția împreună cu neatenția, tresăririle entuziaste ale inimii împreună cu pierderile bruște de semnificație. Dar n-o să fie mai rea ca trecutul.
În taxi, Lea m-a chestionat îndelung în privința lui Carrano. I-am răspuns VP - 139
cu circumspecție. Atunci ea, incoerent, geloasă cumva că țineam pentru mine informații despre acel bărbat de geniu, a început să se vaite de calitatea interpretării.
— Parcă era voalat, a spus.
Și a adăugat imediat propoziții de genul: a rămas în tranziție; n-a știut să
facă saltul de calitate; un mare talent distrus de îndoielile lui; un artist lipsit de strălucire dintr-un exces de prudență. Înainte să-și ia rămas-bun, când eram deja acasă, a început brusc să-mi vorbească despre doctorul Morelli. Îi dusese motanul și el întrebase insistent de mine, dacă eram bine, dacă
trecusem peste trauma despărțirii.
— Mi-a spus să-ți comunic, a strigat când intram în bloc, că s-a mai gândit, nu e sigur că Otto a murit din cauza stricninei, datele pe care i le-ai furnizat nu sunt suficiente, trebuie să-i povestești din nou mai detaliat.
A râs malițioasă de la fereastra taxiului care pornea:
— Simt că e o scuză, Olga. Vrea să te revadă.
Bineînțeles, nu m-am întors la veterinar, chiar dacă era un om agreabil, cu aerul unui bărbat de încredere. Mi-era teamă de întâlniri sexuale nechibzuite, mă dezgustau. Dar, mai ales, nu mai voiam să aflu dacă pe Otto îl omorâse stricnina sau altceva. Câinele plecase printr-o ruptură în țesătura evenimentelor. Ne îngăduim atâtea sfâșieri ale nepăsării, când punem laolaltă cauza și efectul. Important e ca frânghia, împletitura care acum mă
susținea, să reziste.
VP - 140
43.
Zile la rând, după seara aceea, a trebuit să mă lupt cu o înăsprire a nemulțumirii lui Gianni și a Ilariei. Mi-au reproșat că-i lăsasem cu străini, mi-au reproșat că-mi petrec timpul cu străini. M-au acuzat cu voci dure, fără
afecțiune, fără blândețe.
— Nu mi-ai pus în geantă periuța de dinți, spunea Ilaria.
— Am răcit pentru că acolo aveau caloriferele închise, îmi răspundea Gianni.
— M-au pus să mănânc tonul cu forța și am vomitat, îmi reproșa fetița.
Până la sfârșitul de săptămână, am fost cauza tuturor nenorocirilor lor. În timp ce Gianni mă privea țintă ironic – îmi aparținea oare mie privirea aceea? de aceea o detestam? era a lui Mario? o copiase de-a dreptul de la Carla? –, pregătindu-se pentru tăceri ambigue, Ilaria scotea țipete lungi pentru orice fleac, ascuțite, se trântea pe jos, mă mușca, dădea din picioare profitând de mici necazuri, un creion pe care nu-l găsea, o bandă desenată
cu o pagină puțin de tot ruptă, părul care era ondulat, dar pe care și-l dorea lins, era vina mea că-l aveam cârlionțat, tatăl ei avea păr frumos.
I-am lăsat în pace, trecusem prin chestii mai rele. În plus, mi s-a părut brusc că ironiile, tăcerile și țipetele erau modul lor, poate tacit agreat de amândoi, de a ține sub control spaima și de a-și inventa motive s-o diminueze. Mă temeam doar că vecinii o să se adreseze poliției.
Într-o dimineață ne pregăteam să ieșim, ei erau în întârziere la școală, eu la serviciu. Ilaria era nervoasă, nemulțumită de tot, se supăra pe pantofi, pantofii pe care-i purta cam de o lună și care acum, brusc, o chinuiau. S-a trântit în lacrimi pe podea și a început să tragă șuturi în ușa casei pe care tocmai o închisesem. Plângea și zbiera, zicea c-o dureau picioarele, nu putea să meargă la școală în starea aia. Eu o întrebam unde o durea, fără
solicitudine, dar cu răbdare; Gianni repeta încontinuu râzând: taie-ți piciorul, fă-l mai mic, astfel pantoful îți vine bine; eu șuieram printre dinți ajunge, hai, liniște, să mergem că se face târziu.
La un moment dat s-a auzit încuietoarea de la etajul de dedesubt și vocea adormită a lui Carrano a spus:
— E nevoie de ajutor?
Am simțit că iau foc de rușine, ca și cum aș fi fost prinsă făcând ceva dezgustător. Am pus o mână peste gura Ilariei și am ținut-o cu forță. Cu cealaltă am obligat-o cu fermitate să se ridice. Fetița a tăcut imediat, uimită
VP - 141
de comportamentul meu care nu mai era docil. Gianni m-a fixat întrebător, eu mi-am căutat un ton al vocii care să sune normal.
— Nu, am spus, mulțumesc, scuză-ne.
— Dacă pot face ceva…
— E totul în regulă, nu-ți face griji, mulțumesc încă o dată, pentru tot.
Gianni a încercat să strige:
— Salut, Aldo, dar l-am strâns cu fața în paltonul meu, acoperindu-i nas, gură și frunte.
Ușa s-a închis la loc discret, cu regret mi-am dat seama că de-acum Carrano îmi inspira teamă. Chiar dacă știam bine tot ce putea veni spre mine de la el, nu mai credeam în ce știam. În ochii mei, bărbatul de la etajul de dedesubt devenise custodele unei puteri misterioase pe care o ținea ascunsă
din modestie, din politețe, din bună-creștere.
