A acceptat imediat, m-a urmat în bucătărie. Am vorbit despre copii, i-am spus că traversau o perioadă urâtă, s-a arătat surprins, m-a asigurat că erau cuminți și foarte disciplinați cu el. La un moment dat, a scos un pix și o foaie de hârtie, a întocmit un program amănunțit al zilelor în care urma să se ocupe de ei, al celor în care urma să mă ocup eu, a spus că era greșit să-i vadă, în mod automat, la fiecare sfârșit de săptămână.
— Sper că-ți ajunge alocația pe care ți-o trimit în fiecare lună, a subliniat la un moment dat.
— E bine, am spus, ești generos.
— Mă ocup eu de divorț.
I-am spus clar și răspicat:
— Dacă aflu că-i lași pe copii Carlei și te apuci să-ți rezolvi treburile de serviciu fără să ai grijă de ei, n-o să-i mai vezi niciodată.
A avut o expresie jenată și a privit țintă foaia, nesigur.
— Nu trebuie să-ți faci griji, Carla are multe calități, a spus.
— Nu mă îndoiesc, dar prefer ca Ilaria să nu învețe să facă pe răsfățata cum face ea. Și nu vreau ca Gianni să-și dorească să-i pună mâinile pe piept cum faci tu.
A lăsat pixul pe masă, a spus dezolat:
— Știam eu, nu ți-a trecut deloc.
Am făcut o grimasă cu buzele strânse, apoi am subliniat:
— Mi-a trecut totul.
A privit tavanul, podeaua, am simțit că era nemulțumit. M-am lăsat pe spătarul scaunului. Cel pe care stătea el părea că n-are loc în spate, un scaun lipit de peretele galben al bucătăriei. Mi-am dat seama că păstrase pe buze un surâs mut pe care nu i-l văzusem niciodată. Îi stătea bine, părea al unui bărbat simpatic care vrea să arate că știe și el câte ceva.
VP - 145
— Ce crezi despre mine? a întrebat.
— Nimic. Mă uimește doar ce am auzit în jur.
— Ce ai auzit?
— Că ești un oportunist.
N-a mai zâmbit, a spus glacial:
— Cei care vorbesc așa nu au mai multe virtuți ca mine.
— Nu mă interesează cum sunt ei. Vreau doar să știu cum ești tu și dacă
așa ai fost întotdeauna.
Nu i-am explicat că voiam să-l șterg complet din corpul meu, să alung din mine și părțile pe care, dintr-un fel de prejudecată pozitivă sau datorită
conviețuirii, nu fusesem niciodată capabilă să le văd. Am ascuns că voiam să
mă sustrag vâltorii vocii lui, a expresiilor lui verbale, a comportamentului lui, a sentimentului lui despre lume. Voiam să fiu eu, dacă expresia aceea mai avea vreun sens. Sau cel puțin voiam să văd ce rămânea din mine, odată
ce el era îndepărtat.
Mi-a răspuns cu prefăcută melancolie:
— Cum sunt, cum nu sunt, ce știu eu.
Apoi mi-a arătat, fără vlagă, castronul lui Otto lăsat în continuare într-un colț, lângă frigider.
— Aș vrea să le dăruiesc copiilor un alt câine.
Am clătinat din cap, Otto s-a mișcat prin casă, am auzit sunetul ușor al labelor lui pe podea, un ticăit. Mi-am frecat mâinile una de alta, încet, ca să
scap de vaporii indispoziției din palme.
— Nu sunt capabilă de substituiri.
În seara aceea, când Mario a plecat, am citit din nou paginile în care Anna Karenina merge spre moarte, le-am răsfoit pe cele care vorbeau despre femei distruse. Citeam și între timp mă simțeam în siguranță, nu mai eram ca doamnele din acele pagini, nu le simțeam ca pe un abis în care eram absorbită. Mi-am dat seama c-o îngropasem pe undeva și pe soția părăsită
din copilăria mea din Napoli, inima mea nu-i mai bătea în piept, venele se spărseseră. Sărmana redevenise ca o veche fotografie, trecut împietrit, fără
sânge. Și copiii, brusc, au început să se schimbe. Chiar dacă rămăseseră ostili unul față de altul, mereu gata să se încaiere, au încetat, treptat, să se supere pe mine.
— Tata voia să ne cumpere un alt câine, dar Carla nu voia, mi-a zis într-o seară Gianni.
— O să-ți iei unul când o să locuiești singur, l-am consolat.
— Tu țineai la Otto? m-a întrebat.
