2.
A trecut o săptămână și soțul meu nu doar că și-a menținut decizia, dar a și accentuat-o cu un fel de chibzuință cruntă.
La început, venea acasă o dată pe zi, mereu la aceeași oră, spre patru după-amiaza. Se ocupa de cei doi copii, pălăvrăgea cu Gianni, se juca cu Ilaria, ieșeau toți trei uneori cu Otto, câinele nostru lup, bun ca pâinea caldă, să-l plimbe pe aleile parcului și să alerge după bețe și mingi de tenis.
Eu mă prefăceam că am treabă în bucătărie, dar așteptam neliniștită ca Mario să treacă pe la mine și să-mi dezvăluie intențiile sale, să-mi explice dacă descâlcise sau nu învălmășeala pe care o descoperise în mintea lui. Mai devreme sau mai târziu, el venea, dar împotriva voinței sale, de fiecare dată
stinghereala lui era din ce în ce mai vizibilă, iar eu o combăteam, conform unei strategii pe care mi-o construisem în nopțile petrecute cu ochii larg deschiși, oferindu-i spectacolul lipsei de griji al vieții casnice, tonuri înțelegătoare, o blândețe explicită și chiar însoțită de câteva replici vesele.
Mario clătina din cap, spunea că eram prea bună. Mă emoționam, îl îmbrățișam, încercam să-l sărut. Se retrăgea. Venise – sublinia – doar ca să-mi vorbească; voia să mă facă să înțeleg alături de cine trăisem timp de cincisprezece ani. Așa că-mi relata amintiri pline de cruzime din copilărie, unele fapte reprobabile din adolescență, tulburări enervante din prima tinerețe. Nu-și dorea decât să vorbească de rău despre sine și nimic din ce aș
fi spus ca să-i temperez tendința obsesivă de autodenigrare nu-l convingea, își dorea cu orice preț să-l văd așa cum spunea că este: un neisprăvit, incapabil de sentimente adevărate, aflat în derivă chiar și în privința profesiei lui.
Îl ascultam cu multă atenție, răspundeam liniștit, nu-i puneam niciun fel de întrebări și nici nu-i dădeam vreun ultimatum, încercam doar să-l conving că putea să conteze întotdeauna pe mine. Dar trebuie să recunosc că, în spatele acelei imagini aparente, s-a ridicat repede un val de anxietate și furie care m-a speriat. Într-o noapte mi-a revenit în minte o figură neagră
din copilăria mea napolitană, o femeie masivă, energică, ce locuia în blocul nostru, în spatele pieței Mazzini. Îi târa mereu după ea, la cumpărături, pe străduțe aglomerate, pe cei trei copii ai ei. Se întorcea încărcată cu legume, fructe, pâine și cei trei copii agățați de rochia ei, de sacoșele pline, stăpânindu-i cu puține cuvinte ca niște plescăituri vesele. Dacă mă vedea jucându-mă pe scările blocului, se oprea, lăsa toate sacoșele pe o treaptă, se VP - 7
scotocea prin buzunare și ne împărțea bomboane mie, tovarășelor mele de joacă, copiilor ei. Avea înfățișarea și comportamentul femeii care se bucură
de eforturile pe care le face, răspândea și un miros plăcut, ca de țesătură
nou-nouță. Era căsătorită cu un bărbat originar din Abruzzo, roșcat, cu ochi verzi, un agent de vânzări care, din acest motiv, făcea încontinuu drumuri cu mașina între Napoli și Aquila. Despre el îmi aminteam acum că transpira mult, era îmbujorat la față ca și cum suferea de o boală de piele, uneori se juca împreună cu copiii pe balcon făcând stegulețe colorate din hârtie velină
și oprindu-se doar când femeia striga cu veselie: veniți la masă. Apoi ceva s-a rupt între cei doi. După multe urlete, care mă trezeau adesea în toiul nopții și păreau să despice piatra blocului și a ulicioarei cu dinți de fierăstrău –
țipete lungi și plânsete care ajungeau până în piață, până la palmierii cu lungile crengi arcuite și frunzele care vibrau înspăimântate –, bărbatul a plecat de acasă din dragoste pentru o femeie din Pescara și nimeni nu l-a mai văzut. De atunci, vecina noastră a început să plângă în fiecare noapte.
Auzeam în patul meu acest plâns zgomotos, un fel de horcăit care străpungea pereții ca un cap de berbece și mă îngrozea. Mama vorbea cu lucrătoarele ei, tăiau, coseau și vorbeau, vorbeau, coseau și tăiau, în timp ce eu mă jucam sub masă cu boldurile, creta și repetam în sinea mea ce auzeam, cuvinte aflate undeva între mâhnire și amenințare, când nu știi să-ți ții bărbatul, pierzi totul, poveștile unor femei despre sentimente sfârșite, ce se întâmplă când plină de iubire rămâi neiubită, fără nimic. Femeia a pierdut totul, chiar și numele (poate că o chema Emilia), a devenit pentru toți
„sărmana”, am început să-i spunem așa când vorbeam despre ea. Sărmana plângea, sărmana urla, sărmana suferea, chinuită de absența bărbatului roșcat și asudat, de ochii lui verzi și fățarnici. Frământa în mâini o batistă
udă, le spunea tuturor că soțul o părăsise, o ștersese din memorie și din simțire, și răsucea batista cu nodurile degetelor albite, îl blestema pe bărbatul care fugise de lângă ea, ca un animal lacom, pe colina Vomero. O
durere atât de vizibilă a început să mă dezguste. Aveam opt ani, dar mi-era rușine pentru ea, copiii ei n-o mai însoțeau nicăieri, mirosul ei plăcut dispăruse. Acum cobora pe scări rigidă, cu corpul secătuit, își pierduse rotunjimea sânilor, a șoldurilor, a coapselor, își pierduse chipul dolofan și jovial, zâmbetul limpede. Pielea îi devenise transparentă pe oase, ochii înfundați în cearcăne vineții, mâinile îi erau ca un păienjeniș ud. Mama a exclamat o dată: sărmana, s-a uscat ca o scrumbie sărată. De atunci am urmărit-o zilnic cu privirea când ieșea pe ușa blocului fără sacoșa pentru cumpărături, cu ochii înghițiți de cearcăne și mersul împleticit. Voiam să-i descopăr noua natură de pește gri-albăstrui, firele de sare care-i luceau pe brațe și picioare.
VP - 8
Și datorită acelei amintiri, am continuat să mă port cu Mario afișând o chibzuință afectuoasă. Dar, la scurt timp, n-am mai știut cum să răspund la poveștile lui exagerate cu nevroze și chinuri infantile sau adolescentine. În decursul a zece zile, dat fiind că și vizitele făcute copiilor începeau să se rărească, am simțit cum crește în mine o ranchiună aspră, la care, la un moment dat, s-a adăugat bănuiala că mă minte. M-am gândit că, așa cum eu, în mod calculat, îi arătam toate virtuțile mele de femeie îndrăgostită și, de aceea, gata să-l sprijine în criza aceea a lui tulbure, la fel el, în mod calculat, încerca să mă dezguste, astfel încât să mă determine să-i spun: cară-te, mă
scârbești, nu te mai suport.
Bănuiala a devenit iute certitudine. Voia să mă ajute să accept necesitatea despărțirii noastre; voia să-i spun eu însămi: ai dreptate, s-a terminat. Dar nici atunci n-am reacționat lipsită de educație. Am continuat să mă comport circumspect, așa cum făceam mereu în fața accidentelor vieții. Singurele semne exterioare ale neliniștii mele au devenit predispoziția pentru dezordine și slăbiciunea degetelor care, cu cât sporea angoasa, cu atât mai lipsite de vlagă se închideau în jurul obiectelor.
Timp de aproape două săptămâni, nu i-am adresat niciodată întrebarea care-mi venise imediat pe vârful limbii. Doar când n-am mai reușit să-i suport minciunile, am decis să-l pun cu spatele la zid. Am preparat chifteluțe marinate, îi plăceau mult, am tăiat cartofi ca să-i fac la cuptor, cu rozmarin.
Dar n-am gătit cu plăcere, eram apatică, m-am tăiat cu deschizătorul de conserve, mi-a scăpat din mână o sticlă de vin, cioburile și băutura au sărit în toate părțile, inclusiv pe pereții albi. Imediat, când am dat, cu un gest prea brusc, să înșfac o cârpă, am răsturnat și zaharnița. Pentru o nesfârșită
fracțiune de secundă mi-a explodat în urechi foșnetul ploii de zahăr mai întâi pe blatul de marmură din bucătărie, apoi pe podeaua pătată de vin. M-a cuprins o asemenea senzație de sfârșeală, încât am lăsat totul cu fundul în sus și m-am dus să mă culc uitând de copii, de tot, deși era ora unsprezece dimineața. Când m-am trezit, în timp ce noua mea condiție de soție părăsită
îmi revenea, încet-încet, în minte, am hotărât că nu mai suportam. M-am ridicat amețită, am făcut ordine în bucătărie, am alergat să iau copiii de la școală și am așteptat ca el să-și facă apariția din dragoste pentru odrasle.
A sosit pe seară, mi s-a părut bine dispus. După politețurile de rigoare, a dispărut în camera lui Gianni și a Ilariei și a rămas cu ei până când au adormit. Când a apărut din nou, voia s-o șteargă, dar l-am obligat să ia cina cu mine, i-am băgat sub nas oala cu chifteluțele marinate pe care le pregătisem, cartofii și am acoperit cu un strat abundent de bulion închis la culoare macaroanele aburinde. Voiam să vadă în acea farfurie de mâncare tot ceea ce, plecând, n-ar mai fi putut atinge cu privirea, sau cu mâna, sau VP - 9
mângâia, asculta, mirosi: niciodată. Dar n-am putut să mai aștept. Nici măcar nu începuse să mănânce, că l-am întrebat:
— Te-ai îndrăgostit de altă femeie?
A zâmbit și apoi a negat nestingherit, arătându-se, cu dezinvoltură, uimit în fața acelei întrebări deplasate. Nu m-a convins. Îl cunoșteam bine, se comporta așa numai când mințea, de obicei nu se simțea în largul lui în fața întrebărilor directe. Am întărit:
— Este, nu-i așa? E o altă femeie. Și cine e, o cunosc?
Apoi, pentru prima oară de când începuse povestea aceea, am ridicat vocea, am urlat că aveam dreptul să știu.
— Nu mă poți lăsa aici să sper când, în realitate, ai hotărât deja totul, i-am mai spus.
Atunci el, cu ochii în pământ, nervos, mi-a făcut semn din mână să cobor vocea. Acum era vizibil îngrijorat, poate că nu voia să se trezească copiii. Dar eu simțeam năvălindu-mi în cap toată revolta pe care o ținusem sub control, multe cuvinte ajunseseră deja dincolo de granița unde nu mai reușești să te întrebi ce e oportun să spui și ce nu e.
— Nu vreau să cobor vocea, am șuierat, trebuie să știe toată lumea ce mi-ai făcut.
El a țintuit farfuria cu privirea, pe urmă s-a uitat drept în ochii mei și a spus:
— Da, e o altă femeie.
Apoi, cu un elan exagerat, a înfipt furculița în macaroane cu toată puterea și a dus mâncarea la gură voind parcă să tacă, să nu riște să spună mai mult decât trebuia. Dar, în fine, spusese esențialul, se hotărâse să-l spună, și acum simțeam în piept o durere difuză care izgonea din mine orice sentiment. Mi-am dat seama de asta când am conștientizat că nu reacționam nicicum față
de ce i se întâmpla.
Începuse să mestece în felul lui metodic, dar, pe neașteptate, ceva îi trosnise în gură. Se oprise din mestecat, îi căzuse furculița în farfurie, gemuse. Acum scuipa dumicatul în palmă, mâncare și suc și sânge, era chiar sângele lui, sânge roșu.
