devin scriitoare. „Citește asta” îmi spusese și eu, conștiincioasă, o citisem.

Dar când i-am înapoiat volumul, îmi ieșise pe gură propoziția superbă: aceste femei sunt proaste. Doamne culte, înstărite, se spărgeau ca niște bibelouri în mâinile bărbaților lor nepăsători. Mi se păruseră, din punct de vedere sentimental, tâmpite, eu voiam să fiu diferită, voiam să scriu povești despre femei înzestrate, femei ale căror cuvinte erau de neînfrânt, nu un manual al soției părăsite având în centrul preocupărilor iubirea pierdută.

VP - 12

Eram tânără, aveam pretenții. Nu-mi plăcea scrisul prea închis, ca un stor coborât complet. Îmi plăcea lumina, aerul care intra printre stinghii. Voiam să scriu povești foarte aerisite, cu raze filtrate în care dansează polenul. Și apoi, îmi plăcea scriitura cuiva care te face să scoți capul peste orice rând ca să privești în jos și să simți amețeala abisului, negura infernului. Am spus-o cu zvâc, dintr-o suflare, așa cum nu făceam niciodată, și profesoara mea a surâs ironic, un pic invidioasă. Probabil că și ea pierduse pe cineva, ceva anume. Și acum, după mai mult de douăzeci de ani, același lucru mi se întâmpla mie. Îl pierdeam pe Mario, poate că deja îl pierdusem. Mergeam încordată în spatele lui Otto cel nerăbdător, simțeam izul umed al râului, asfaltul rece în ciuda tălpii pantofilor.

N-am reușit să mă liniștesc. Era posibil ca Mario să mă abandoneze așa, brusc? Mi se părea de necrezut că, dintr-odată, nu-l mai interesează de viața mea la fel cum nu te mai interesează de o plantă pe care o uzi ani la rând și pe care, pe neașteptate, o lași să moară de sete. Nu puteam concepe că

hotărâse, de unul singur, că nu-mi mai datorează atenție. Doar cu doi ani în urmă îi spusesem că voiam să am un program al meu, un serviciu care să mă

scoată din casă pentru câteva ore. Găsisem de lucru la o mică editură, îmi trezise curiozitatea, dar el mă îndemnase să renunț. Deși îi spuneam că

aveam nevoie să câștig banii mei, chiar și puțini, foarte puțini, mă

convinsese să nu fac asta, spusese: de ce acum, ce-a fost mai rău a trecut, nu avem nevoie de bani, tu vrei să scrii din nou, fă-o. Îl ascultasem, îmi dădusem demisia după câteva luni și găsisem pentru prima oară o femeie care să mă ajute la treburile casnice. Dar nu fusesem capabilă să scriu, îmi irosisem timpul pe câteva încercări pe cât de confuze, pe atât de pretențioase. Mă uitam umilită la femeia care făcea curățenie în apartament, o rusoaică orgolioasă, puțin dispusă să suporte critici și reproșuri. Nu aveam niciun rol, deci, nu scriam, ideile nu-mi dădeau târcoale, iar ambițiile tinereții se spulberau ca o țesătură prea uzată. O concediasem pe menajeră, nu suportam să muncească în locul meu când eu nu reușeam să-mi acord un timp de bucurie creativă, care să mă împlinească. Astfel, începusem să mă

ocup din nou de casă, de copii, de Mario, parcă spunându-mi că de acum nu meritam altceva. În schimb, iată ce meritam. Soțul meu își găsise altă femeie, mi-au venit lacrimi în ochi și nu le-am plâns. Să te arăți rezistentă, să fii așa.

Trebuia să fac dovada forței mele interioare. Doar impunându-mi asta, m-aș

fi salvat.

L-am lăsat liber pe Otto, într-un final, și m-am așezat pe o bancă

tremurând de frig. Din cartea aceea din adolescență mi-au venit în minte puținele fraze pe care, la vremea aceea, le memorasem: eu sunt cinstită sunt adevărată joc cu cărțile pe masă. Nu, mi-am zis, erau expresiile unei deraieri.

VP - 13

Să pun mereu virgulele, așa, pentru început, trebuia să-mi amintesc asta.

Cine rostește cuvinte în felul acesta a depășit deja granița, simte nevoia autoexaltării și de aceea se apropie de rătăcire. Apoi și: femeile sunt ude toate cine știe ce le face să simtă că el are măciuca sculată. În copilărie, îmi plăcuse limbajul obscen, îmi dădea o senzație de libertate masculină. Acum știam că obscenitatea putea isca scântei de nebunie dacă se năștea dintr-o gură controlată ca a mea. Așa că am închis ochii, mi-am luat capul în mâini, apăsând pe pleoape. Iubita lui Mario. Mi-am imaginat-o matură, cu fusta ridicată într-o toaletă, în timp ce el îi frământa bucile transpirate, băgându-i degetele în cur, sperma făcând podeaua alunecoasă. Nu, încetează. M-am ridicat brusc, am fluierat ca să-l chem pe Otto, un fluierat pe care-l învățasem de la Mario. Departe de mine acele imagini, acel limbaj. Departe de mine femeile frânte. În timp ce Otto alerga încolo și încoace alegând cu grijă locurile unde să urineze, am simțit în fiecare colț al trupului zgârieturile abandonului sexual, pericolul de a mă cufunda în dispreț față de mine însămi și în dorul pentru el. M-am ridicat, am parcurs înapoi aleea, am fluierat din nou, am așteptat să se întoarcă Otto.

Nu știu cât timp a trecut, am uitat de câine, unde mă aflam. Am alunecat, fără să-mi dau seama, în amintirile iubirii pe care le aveam în comun cu Mario, și am făcut-o cu duioșie, ușor excitată, cu regret. M-a trezit la realitate chiar sunetul vocii mele, îmi repetam monoton mie însămi: „Eu sunt frumoasă, eu sunt frumoasă”. Apoi l-am văzut pe Carrano, vecinul nostru muzician, care traversa bulevardul și se îndrepta spre piațetă, spre ușa blocului.

Cocârjat, cu picioarele lungi, silueta neagră cu instrumentul în spate a trecut la vreo sută de metri de mine și am sperat să nu mă vadă. Era dintre acei bărbați timizi care nu au niște reguli limpezi în relația cu ceilalți. Dacă-și pierd calmul, îl pierd necontrolat; dacă sunt amabili, devin lipicioși ca mierea. Față de Mario avusese adesea ceva de comentat, ori din cauza vreunei inundații din baia noastră care-i pătase tavanul, ori pentru că-l deranja Otto cu lătratul lui. Nici cu mine relația nu era excelentă, dar din motive mai subtile. De fiecare dată când îl întâlnisem, îi citisem în ochi un interes care mă stânjenea. Nu c-ar fi fost vulgar, era incapabil de vulgaritate.

Dar femeile, toate femeile, cred că-i dădeau o stare de neliniște și atunci greșea privirile, greșea gesturile, greșea cuvintele, ajungând până la urmă, fără să vrea, să-și dezvăluie dorința. El știa asta, îi era rușine și, când se întâmpla, mă făcea involuntar părtașă la rușinea lui. De aceea încercam tot timpul să nu am de-a face cu el, mă deranja să-i spun chiar și bună ziua sau bună seara.

L-am studiat în timp ce, înalt, părând și mai înalt de la profilul cutiei VP - 14

instrumentului, slab și totuși cu pași apăsați, cu părul grizonant, traversa piața. Brusc, mersul lui negrăbit parcă s-a încordat, s-a zbătut să nu alunece.

S-a oprit, și-a privit talpa pantofului drept, a tras câteva înjurături. Apoi a băgat de seamă prezența mea, a spus supărat:

— Ați văzut, mi-am distrus pantoful.

Nu exista nicio dovadă că aveam vreo vină, totuși i-am cerut imediat scuze stingherită și am început să strig în grabă Otto, Otto, ca și cum câinele ar fi trebuit să se justifice direct în fața vecinului nostru și să mă scape astfel de orice suspiciune. Dar Otto, de o culoare gălbuie, a trecut în viteză prin petele de lumină ale stâlpilor și apoi a dispărut în întuneric.

Muzicianul și-a frecat nervos talpa pe iarba de pe marginea bulevardului, apoi a studiat-o cu meticuloasă atenție.

— Nu e nevoie să vă scuzați, doar duceți-vă câinele în altă parte. Sunt oameni care s-au plâns…

— Îmi pare rău, soțul meu de obicei este atent…

— Soțul dumneavoastră, mă scuzați, e un tip prost educat…

— Dumneavoastră sunteți acum cel prost educat, am răspuns vehement, și apoi nu suntem singurii care avem câine.

El a clătinat din cap, a făcut un gest larg care însemna că nu voia să se certe, a bombănit:

— Spuneți-i soțului dumneavoastră să nu exagereze. Cunosc persoane care n-ar ezita să umple zona asta cu chiftele otrăvite.

— Nu-i spun nimic soțului meu, am exclamat mânioasă.

Și am adăugat inadecvat, doar ca să-mi amintesc mie însămi:

— Nu mai am soț.

În acel moment l-am lăsat baltă acolo, în mijlocul bulevardului și am început să alerg pe pajiște, în zona neagră cu tufișuri și copaci, strigând Otto din toți rărunchii, ca și cum bărbatul acela ar fi voit să mă urmărească și aș fi avut nevoie de câine ca să mă apăr. Când m-am răsucit, gâfâind, am văzut că

muzicianul își studia pentru ultima oară talpa pantofilor și apoi dispărea spre ușa blocului cu mersul lui vlăguit.

VP - 15

4.

În zilele următoare, Mario nu și-a făcut apariția. Oricât îmi impusesem un comportament anume și oricât mă străduiam să evit să-i sun pe prietenii noștri comuni, n-am rezistat și am telefonat oricum.

Am aflat că nimeni nu știa nimic despre soțul meu, părea că nu-l văzuseră

de zile în șir. Atunci i-am anunțat pe toți, cu ranchiună, că mă părăsise pentru altă femeie. Credeam că-i iau prin surprindere, dar am avut impresia că nu se miră deloc. Când am întrebat, prefăcându-mă indiferentă, dacă știau cine era amanta lui, câți ani avea, cu ce se ocupa, dacă el locuia deja în casa ei, am primit doar răspunsuri evazive. Un coleg de-al lui de la Politehnică, pe nume Farraco, a încercat să mă consoleze spunând:

— E vârsta, Mario are patruzeci de ani, se întâmplă.

N-am suportat și am șuierat perfid:

— Da? Atunci ți s-a întâmplat și ție? Li se întâmplă tuturor celor de vârsta voastră, fără excepție? Și cum de tu locuiești încă împreună cu soția ta? Lasă-mă să vorbesc un pic cu Lea, vreau să-i spun că ți s-a întâmplat și ție!

N-ar fi trebuit să reacționez așa. O altă regulă era să nu devin odioasă. Dar nu reușeam să mă stăpânesc, simțeam imediat cum începe să-mi clocotească

sângele, ceea ce mă făcea să asurzesc imediat, să simt cum îmi ard ochii.

Prudența celorlalți și însăși dorința mea de a-mi păstra calmul mă călcau pe nervi. Simțeam cum mi se strânge respirația în gâtlej, se pregătește să

vibreze în cuvinte mânioase. Aveam nevoie să mă iau la harță și, într-adevăr, m-am certat mai întâi cu prietenii noștri de sex masculin, apoi cu consoartele sau concubinele lor, în cele din urmă am început să mă

războiesc cu oricine încerca, bărbat sau femeie, să mă ajute să accept ce se întâmpla cu viața mea.