I-am privit gura pătată fără strop de compasiune, așa cum te uiți la proiecția unui diapozitiv. El, imediat, cu ochii ieșiți de orbite, și-a șters mâna cu șervetul, și-a băgat degetul în gură și și-a scos de pe cerul gurii un ciob de sticlă.
L-a privit îngrozit, apoi mi l-a arătat urlând ca scos din minți, cu o ură de care nu l-aș fi crezut niciodată în stare:
— Așa? Asta vrei să-mi faci? Asta?
A sărit în picioare, a răsturnat scaunul, l-a ridicat, l-a izbit de mai multe VP - 10
ori de podea ca și cum ar fi sperat să-l înfigă definitiv în plăcile de gresie. A spus că eram o femeie irațională, incapabilă să-i înțeleg motivele. Niciodată, niciodată nu-l înțelesesem cu adevărat și numai răbdarea lui, sau poate meschinăria lui sufletească, ne ținuse împreună atâta timp. Dar acum gata. A țipat la mine că îi era frică de mine, să-i pun sticlă în mâncare, cum putusem, eram nebună. A ieșit trântind ușa, fără să-i pese de copiii care dormeau.
VP - 11
3.
Am rămas așezată o vreme, reușeam doar să mă gândesc că avea pe altcineva, se îndrăgostise de altă femeie, recunoscuse. Apoi m-am ridicat și am început să strâng masa. Pe fața de masă am văzut ciobul de sticlă
înconjurat de un cerc sângeriu, am căutat în suc cu degetele, am pescuit alte două fragmente ale sticlei care-mi scăpase dimineață din mână. N-am mai putut să mă stăpânesc și am izbucnit în plâns. Când m-am liniștit, am aruncat sucul la coș, apoi Otto a venit pe lângă mine, chelălăind. Am luat lesa și am ieșit.
Piațeta era pustie la ora aceea, lumina stâlpilor era prizonieră în frunzișul copacilor, niște umbre negre îmi retrezeau spaime din copilărie. De obicei, Mario ducea câinele afară, o făcea între ora unsprezece și miezul nopții, dar, de când plecase, rolul acela îmi revenea mie. Copiii, câinele, cumpărăturile, prânzul și cina, banii. Totul îmi semnala consecințele practice ale despărțirii.
Soțul meu își îndepărtase gândurile și dorințele de mine și le oferise altă
destinație.
De acum, așa urma să fie, de una singură cu responsabilitățile care înainte erau ale amândurora.
Trebuia să reacționez, trebuia să mă organizez.
Nu ceda, mi-am zis, nu te prăbuși în gol.
Dacă el iubește o altă femeie, orice vei face nu va folosi la nimic, o să
treacă peste el fără să lase vreo urmă. Trebuie să comprimi durerea, să
renunți la posibilitatea gestului, a vocii stridente. Ia în considerare că și-a schimbat gândurile, a migrat, a alergat să se închidă în alt trup. Nu face ca sărmana, nu te consuma în lacrimi. Evită să semeni cu femeile zdrobite dintr-o carte celebră din adolescența ta.
I-am revăzut coperta în cel mai mic detaliu. Profesoara mea de franceză
mă obligase s-o citesc când îi spusesem, în 1978, cu mai mult de douăzeci de ani în urmă, cu prea multă impetuozitate, cu pasiune autentică, că voiam să
devin scriitoare. „Citește asta” îmi spusese și eu, conștiincioasă, o citisem.
Dar când i-am înapoiat volumul, îmi ieșise pe gură propoziția superbă: aceste femei sunt proaste. Doamne culte, înstărite, se spărgeau ca niște bibelouri în mâinile bărbaților lor nepăsători. Mi se păruseră, din punct de vedere sentimental, tâmpite, eu voiam să fiu diferită, voiam să scriu povești despre femei înzestrate, femei ale căror cuvinte erau de neînfrânt, nu un manual al soției părăsite având în centrul preocupărilor iubirea pierdută.
VP - 12
Eram tânără, aveam pretenții. Nu-mi plăcea scrisul prea închis, ca un stor coborât complet. Îmi plăcea lumina, aerul care intra printre stinghii. Voiam să scriu povești foarte aerisite, cu raze filtrate în care dansează polenul. Și apoi, îmi plăcea scriitura cuiva care te face să scoți capul peste orice rând ca să privești în jos și să simți amețeala abisului, negura infernului. Am spus-o cu zvâc, dintr-o suflare, așa cum nu făceam niciodată, și profesoara mea a surâs ironic, un pic invidioasă. Probabil că și ea pierduse pe cineva, ceva anume. Și acum, după mai mult de douăzeci de ani, același lucru mi se întâmpla mie. Îl pierdeam pe Mario, poate că deja îl pierdusem. Mergeam încordată în spatele lui Otto cel nerăbdător, simțeam izul umed al râului, asfaltul rece în ciuda tălpii pantofilor.
N-am reușit să mă liniștesc. Era posibil ca Mario să mă abandoneze așa, brusc? Mi se părea de necrezut că, dintr-odată, nu-l mai interesează de viața mea la fel cum nu te mai interesează de o plantă pe care o uzi ani la rând și pe care, pe neașteptate, o lași să moară de sete. Nu puteam concepe că
hotărâse, de unul singur, că nu-mi mai datorează atenție. Doar cu doi ani în urmă îi spusesem că voiam să am un program al meu, un serviciu care să mă
scoată din casă pentru câteva ore. Găsisem de lucru la o mică editură, îmi trezise curiozitatea, dar el mă îndemnase să renunț. Deși îi spuneam că
aveam nevoie să câștig banii mei, chiar și puțini, foarte puțini, mă
convinsese să nu fac asta, spusese: de ce acum, ce-a fost mai rău a trecut, nu avem nevoie de bani, tu vrei să scrii din nou, fă-o. Îl ascultasem, îmi dădusem demisia după câteva luni și găsisem pentru prima oară o femeie care să mă ajute la treburile casnice. Dar nu fusesem capabilă să scriu, îmi irosisem timpul pe câteva încercări pe cât de confuze, pe atât de pretențioase. Mă uitam umilită la femeia care făcea curățenie în apartament, o rusoaică orgolioasă, puțin dispusă să suporte critici și reproșuri. Nu aveam niciun rol, deci, nu scriam, ideile nu-mi dădeau târcoale, iar ambițiile tinereții se spulberau ca o țesătură prea uzată. O concediasem pe menajeră, nu suportam să muncească în locul meu când eu nu reușeam să-mi acord un timp de bucurie creativă, care să mă împlinească. Astfel, începusem să mă
ocup din nou de casă, de copii, de Mario, parcă spunându-mi că de acum nu meritam altceva. În schimb, iată ce meritam. Soțul meu își găsise altă femeie, mi-au venit lacrimi în ochi și nu le-am plâns. Să te arăți rezistentă, să fii așa.
Trebuia să fac dovada forței mele interioare. Doar impunându-mi asta, m-aș
fi salvat.
L-am lăsat liber pe Otto, într-un final, și m-am așezat pe o bancă
tremurând de frig. Din cartea aceea din adolescență mi-au venit în minte puținele fraze pe care, la vremea aceea, le memorasem: eu sunt cinstită sunt adevărată joc cu cărțile pe masă. Nu, mi-am zis, erau expresiile unei deraieri.
VP - 13
Să pun mereu virgulele, așa, pentru început, trebuia să-mi amintesc asta.
Cine rostește cuvinte în felul acesta a depășit deja granița, simte nevoia autoexaltării și de aceea se apropie de rătăcire. Apoi și: femeile sunt ude toate cine știe ce le face să simtă că el are măciuca sculată. În copilărie, îmi plăcuse limbajul obscen, îmi dădea o senzație de libertate masculină. Acum știam că obscenitatea putea isca scântei de nebunie dacă se năștea dintr-o gură controlată ca a mea. Așa că am închis ochii, mi-am luat capul în mâini, apăsând pe pleoape. Iubita lui Mario. Mi-am imaginat-o matură, cu fusta ridicată într-o toaletă, în timp ce el îi frământa bucile transpirate, băgându-i degetele în cur, sperma făcând podeaua alunecoasă. Nu, încetează. M-am ridicat brusc, am fluierat ca să-l chem pe Otto, un fluierat pe care-l învățasem de la Mario. Departe de mine acele imagini, acel limbaj. Departe de mine femeile frânte. În timp ce Otto alerga încolo și încoace alegând cu grijă locurile unde să urineze, am simțit în fiecare colț al trupului zgârieturile abandonului sexual, pericolul de a mă cufunda în dispreț față de mine însămi și în dorul pentru el. M-am ridicat, am parcurs înapoi aleea, am fluierat din nou, am așteptat să se întoarcă Otto.
Nu știu cât timp a trecut, am uitat de câine, unde mă aflam. Am alunecat, fără să-mi dau seama, în amintirile iubirii pe care le aveam în comun cu Mario, și am făcut-o cu duioșie, ușor excitată, cu regret. M-a trezit la realitate chiar sunetul vocii mele, îmi repetam monoton mie însămi: „Eu sunt frumoasă, eu sunt frumoasă”. Apoi l-am văzut pe Carrano, vecinul nostru muzician, care traversa bulevardul și se îndrepta spre piațetă, spre ușa blocului.
Cocârjat, cu picioarele lungi, silueta neagră cu instrumentul în spate a trecut la vreo sută de metri de mine și am sperat să nu mă vadă. Era dintre acei bărbați timizi care nu au niște reguli limpezi în relația cu ceilalți. Dacă-și pierd calmul, îl pierd necontrolat; dacă sunt amabili, devin lipicioși ca mierea. Față de Mario avusese adesea ceva de comentat, ori din cauza vreunei inundații din baia noastră care-i pătase tavanul, ori pentru că-l deranja Otto cu lătratul lui. Nici cu mine relația nu era excelentă, dar din motive mai subtile. De fiecare dată când îl întâlnisem, îi citisem în ochi un interes care mă stânjenea. Nu c-ar fi fost vulgar, era incapabil de vulgaritate.
Dar femeile, toate femeile, cred că-i dădeau o stare de neliniște și atunci greșea privirile, greșea gesturile, greșea cuvintele, ajungând până la urmă, fără să vrea, să-și dezvăluie dorința. El știa asta, îi era rușine și, când se întâmpla, mă făcea involuntar părtașă la rușinea lui. De aceea încercam tot timpul să nu am de-a face cu el, mă deranja să-i spun chiar și bună ziua sau bună seara.
