5.
În paralel, am început să am senzația permanentă a unui pericol din ce în ce mai mare. Povara celor doi copii – responsabilitatea, dar și nevoile concrete ale vieților lor – a devenit un gând chinuitor și stăruitor. Mi-era teamă că nu mai sunt capabilă să am grijă de ei, mă temeam chiar să nu le fac rău, într-un moment de oboseală sau de neatenție. Nu că înainte Mario ar fi făcut cine știe ce să mă ajute, era întotdeauna extrem de ocupat. Dar prezența lui – sau, mai bine zis, absența lui, care însă se putea transforma mereu în prezență, la nevoie – mă liniștea. Acum, să nu mai știu unde era, să
nu am un număr de telefon, să-l sun cu o îngrijorare frecventă pe mobil și să
descopăr că-l ținea mereu închis – felul ăsta al lui de a fi de negăsit, astfel că
și la serviciu colegii, probabil complicii lui, îmi răspundeau că lipsea fiindcă
era bolnav sau că-și luase concediu sau că era în străinătate pentru sarcini la fața locului –, mă făcea să mă simt ca un boxer care nu-și mai amintește loviturile corecte și se învârte în ring cu picioarele moi și garda jos.
Trăiam cu groaza c-o să uit că trebuia să mă duc s-o iau pe Ilaria de la școală; iar dacă-l trimiteam pe Gianni să-mi cumpere cele necesare de la magazinele din împrejurimi, mi-era teamă c-o să i se întâmple ceva sau, și mai rău, copleșită de grijile mele, o să-mi iasă din minte existența lui și n-o să mai fiu atentă să verific dacă s-a întors acasă.
În fine, starea de instabilitate în care mă găseam îmi provoca o reacție de autocontrol încordat și extenuat. Aveam mintea ocupată în întregime de Mario, de fanteziile legate de el și de femeia aia, de reanalizarea trecutului nostru, de obsesia de a înțelege ce-mi lipsise; și, pe de altă parte, vegheam cu disperare asupra îndatoririlor mele: să pun sare în mâncare, să nu pun sare de două ori, să verific termenul de garanție al alimentelor, să nu las focul aprins.
Într-o noapte am auzit niște zgomote prin casă, asemănătoare cu o coală
hârșâită iute pe podea de un curent de aer.
Otto, deși câine-lup, nu era curajos, scheuna îngrozit.
M-am ridicat, m-am uitat sub pat, sub mobilă. La un moment dat, între vălătucii de praf am văzut o formă neagră țâșnind de sub noptieră, ieșind din camera mea și intrând în camera copiilor în timp ce câinele lătra.
Am alergat la ei, am aprins lumina, i-am scos pe jumătate adormiți din cameră și am închis ușa. Spaima mea i-a speriat și pe ei, așa că, încet-încet, am găsit puterea să mă liniștesc. I-am spus lui Gianni să se ducă să ia mătura VP - 18
și el, care era un copil foarte ascultător, s-a întors imediat, aducând și fărașul. Ilaria, în schimb, a început imediat să zbiere:
— Îl vreau pe tata, sună-l pe tata.
Am silabisit furioasă:
— Tatăl vostru ne-a părăsit. Locuiește în altă parte cu altă femeie, nu mai are nevoie de noi.
În ciuda ororii pe care mi-o provoca orice vietate care semăna cu o reptilă, am deschis cu prudență ușa camerei copiilor, l-am împins pe Otto care voia să intre și am închis-o în urma mea.
Trebuia să încep de acolo, mi-am zis. Gata cu sensibilitățile, eram singură.
Am vârât mătura cu furie și scârbă sub paturile lui Gianni și al Ilariei, apoi sub dulap. Un gușter verde-gălbui, care cine știe cum ajunsese până la noi, la etajul al cincilea, a zbughit-o pe lângă perete căutând o gaură, o crăpătură în care să se ascundă. L-am blocat într-un colț și l-am stâlcit apăsând cu toată
greutatea corpului pe coada măturii. Pe urmă, dezgustată, am ieșit cu stârvul șopârlei mari pe făraș, spunând:
— Totul e în regulă, nu avem nevoie de tata.
Ilaria a răspuns cu duritate:
— Tata nu l-ar fi omorât, l-ar fi luat de coadă și l-ar fi dus în parc.
Gianni a clătinat din cap, a venit lângă mine, s-a uitat la gușter cu atenție și mi-a cuprins talia cu mâinile.
— Data viitoare vreau să-l masacrez eu, a spus.
Am simțit toată neliniștea lui în cuvântul acela exagerat, a masacra. Erau copiii mei, îi cunoșteam foarte bine, absorbeau, fără s-o arate, vestea pe care tocmai le-o dădusem: tatăl lor plecase, preferase o străină în locul lor, al meu.
Nu m-au întrebat nimic, nu mi-au cerut nicio explicație. S-au dus amândoi din nou la culcare, speriați de gândul că Dumnezeu știe câte alte animale din parc se cățăraseră până în apartamentul nostru. S-au chinuit să adoarmă și, când s-au trezit, mi s-au părut diferiți, ca și cum ar fi descoperit că nu mai există niciun loc sigur pe lume. De altfel, și eu credeam același lucru.
VP - 19
6.
După episodul cu gușterul, nopțile, când oricum dormeam foarte puțin, au devenit un chin. De unde veneam, ce anume deveneam. La optsprezece ani mă consideram o fată bizară, cu speranțe frumoase. La douăzeci deja munceam. La douăzeci și doi mă căsătorisem cu Mario, părăsiserăm Italia, locuiserăm mai întâi în Canada, apoi în Spania, apoi în Grecia. La douăzeci și opt îl avusesem pe Gianni și, chiar în timpul sarcinii, scrisesem o povestire lungă, a cărei acțiune era plasată la Napoli și pe care o publicasem cu ușurință în anul următor. La treizeci și unu de ani o născusem pe Ilaria.
Acum, la treizeci și opt, fusesem anulată, nu reușeam nici măcar să mă
comport cum mi se părea corect. Fără serviciu, fără soț, amorțită, tocită.
Când copiii erau la școală, mă întindeam pe canapea, mă ridicam, mă
așezam din nou, mă uitam la televizor. Dar nu era nicio emisiune care să mă
facă să uit de mine. Noaptea mă fâțâiam prin casă, ajungeam rapid pe diverse canale TV unde femei, mai ales femei, se excitau pe niște paturi, fremătând ca niște păsări pe ramurile copacilor. Se schimonoseau obscen în spatele unui număr de telefon afișat pe ecran, printre explicațiile care promiteau mari plăceri. Sau scoteau icnete cu vocile lor mieroase, zvârcolindu-se. Mă uitam la ele gândindu-mă că poate târfa lui Mario era așa, un vis sau coșmarul unui amator de pornografie, și că el asta își dorise în secret în cei cincisprezece ani petrecuți împreună, chiar asta, iar eu nu înțelesesem. Așa că mă enervam mai întâi pe mine, apoi pe el, până
începeam să plâng ca și când doamnele nopții la televizor, în acea continuă
și exasperantă atingere a sânilor lor imenși sau lins al sfârcurilor, zvârcolindu-se de prefăcută plăcere, ar fi dat un spectacol trist până la lacrimi.
Ca să mă liniștesc, am căpătat obiceiul de a scrie până în zori. Inițial am încercat să lucrez la cartea pe care mă străduiam s-o pun cap la cap de doi ani întregi, apoi am renunțat dezgustată. Noapte de noapte i-am scris scrisori lui Mario, chiar dacă nu știam unde să i le trimit. Speram ca, mai devreme sau mai târziu, să am cum să i le dau, îmi plăcea să cred că le-ar fi citit. Scriam în casa cufundată în liniște, se auzea doar răsuflarea copiilor în camera alăturată și Otto care făcea ture prin casă, mârâind preocupat. În acele scrisori foarte lungi, făceam eforturi să am un ton ponderat, colocvial.
Îi spuneam că reanalizam minuțios relația noastră și că aveam nevoie de ajutorul lui ca să înțeleg unde greșisem. Contradicțiile vieții de cuplu sunt VP - 20
