— Sigur că-mi abat atenția, am zis pe un ton frivol, nu te gândi că stau aici așteptând. Dar o fac pentru mine, pentru copii, sigur nu ca să-ți fac ție pe plac. Ar fi culmea! Ai aruncat o privire? Ai văzut ce bine trăim noi trei? Și pe mine m-ai văzut?

Mi-am arcuit pieptul, am dat din cap făcând cerceii să se legene, VP - 28

prezentându-i ironic mai întâi o parte a feței mele, apoi pe cealaltă.

— Arăți bine, a zis fără convingere.

— Bine pe dracu’. Arăt foarte bine. Întreabă-l pe vecinul nostru, întreabă-l pe Carrano cum arăt.

— Cântărețul?

— Muzicianul.

— Te vezi cu el? m-a întrebat fără niciun chef.

Am râs oarecum sacadat.

— Da, să zicem că mă văd. Mă văd cu el exact așa cum te vezi tu cu amanta ta.

— De ce tocmai ăla? E un tip care nu-mi place.

— Eu mă fut cu el, nu tu.

Și-a frecat apăsat cu mâinile fața, apoi a murmurat:

— O faci și în fața copiilor?

Am zâmbit.

— Să mă fut?

— Să vorbești așa.

Mi-am pierdut orice control, am început să urlu:

— Să vorbesc cum? M-am săturat să fiu amabilă. Tu m-ai rănit, tu mă

distrugi și eu trebuie să vorbesc ca o soție de ispravă bine-crescută? Du-te dracului! Ce cuvinte trebuie să folosesc pentru ce mi-ai făcut, pentru ce-mi faci? Ce cuvinte trebuie să folosesc pentru ce învârți cu aia? Să vorbim despre asta! Îi lingi pizda? I-o bagi în cur? Faci cu ea toate lucrurile pe care nu le-ai făcut cu mine? Spune-mi! Pentru că eu oricum vă văd! Eu văd cu ochii ăștia tot ce faceți împreună, văd de o sută de mii de ori, văd noaptea și ziua, cu ochii deschiși și cu ochii închiși! Dar, ca să nu-l tulbur pe domnul, ca să nu-i tulbur pe copiii lui, trebuie să folosesc un limbaj decent, trebuie să fiu delicată, trebuie să fiu elegantă! Cară-te de aici! Cară-te, imbecilule!

S-a ridicat imediat, a intrat degrabă în biroul lui, a băgat niște cărți și caiete într-o geantă, s-a oprit o clipă parcă vrăjit de computer, a luat o cutie cu niște dischete, alte lucruri din sertare.

Mi-am tras răsuflarea, m-am dus după el. Aveam în minte o mulțime de acuzații. Voiam să urlu la el: nu atinge nimic; sunt lucruri la care ai lucrat în timp ce eu eram dincolo, mă ocupam de tine, făceam cumpărături, găteam, e timp care îmi aparține într-o măsură, lasă totul acolo. Dar acum eram îngrozită de consecințele fiecărui cuvânt pe care-l rostisem, ale celor pe care le-aș fi putut rosti, mă temeam că-l dezgustasem, c-o să plece cu adevărat.

— Mario, scuze, vino, să vorbim… Mario! Sunt doar un pic nervoasă…

S-a dus spre ușă respingându-mă, a deschis-o și a spus:

— Trebuie să plec. Dar mă întorc, nu-ți face griji. Mă întorc pentru copii.

VP - 29

A dat să iasă, s-a oprit, a zis:

— Nu-ți mai pune cerceii ăia. Nu-ți vin bine.

Apoi a dispărut fără să închidă ușa.

Eu am împins-o cu putere, era o ușă veche atât de distrusă, încât s-a lovit și a ricoșat deschizându-se iarăși. Atunci am lovit-o cu piciorul furioasă până

s-a închis. Pe urmă am alergat pe balcon în timp ce câinele chelălăia pe lângă

mine îngrijorat. Am așteptat să iasă în stradă, am strigat disperată:

— Spune-mi unde locuiești, lasă-mi măcar un număr de telefon! Cum fac dacă am nevoie de tine, dacă se simt rău copiii…

Nici n-a ridicat capul. Am strigat scoasă din minți:

— Vreau să știu cum o cheamă pe târfa aia, trebuie să-mi spui… Vreau să

știu dacă e frumoasă, vreau să știu câți ani are…

Mario a urcat în mașină, a pornit motorul. Mașina a dispărut pe sub vegetația din centrul piațetei, a reapărut, a dispărut din nou.

— Mama, m-a strigat Gianni.

VP - 30

9.

M-am răsucit. Copiii deschiseseră ușa camerei lor, dar nu îndrăzneau să

treacă de prag. Înfățișarea mea nu era, probabil, încurajatoare. Mă urmăreau de acolo îngroziți.

Aveau o asemenea privire, încât, la fel ca unele personaje din poveștile cu fantome, m-am gândit că văd mai mult decât puteai vedea în realitate. Poate că lângă mine era, rigidă ca o statuie funerară, femeia părăsită din amintirile copilăriei mele, sărmana. Venise de la Napoli la Torino să mă prindă de marginea fustei, înainte să cad de la etajul al cincilea. Știa că voiam să plâng pe umărul soțului meu lacrimi de sudoare rece și sânge, să-i strig: rămâi. Ea, sărmana, îmi amintesc că făcuse asta. La un moment dat, într-o seară, se otrăvise. Mama le spunea cu voce joasă celor două lucrătoare, una brunetă, cealaltă blondă: „Sărmana crezuse că soțul o să regrete și o să dea fuga degrabă la căpătâiul ei, ca să fie iertat”. În schimb, el rămăsese departe, prudent, cu cealaltă femeie pe care o iubea acum. Și sentimentele de amărăciune ale acelei povești și ale altora, identice, pe care le cunoștea o făceau pe mama să râdă amar. Femeile fără iubire își pierdeau strălucirea din ochi, femeile fără iubire mureau de vii. Glăsuia așa când cosea ore în șir, iar între timp le vorbea de rău pe clientele care, la sfârșitul anilor șaizeci, încă-și făceau hainele pe comandă la ea. Narațiune, bârfa și cusut: eu ascultam. Acolo, sub masă, în timp ce mă jucam, am descoperit nevoia de a scrie povești. Bărbatul infidel care fugise la Pescara nu venise nici măcar atunci când soția lui ajunsese intenționat între viață și moarte, și fusese nevoie să fie chemată o ambulanță, să fie dusă la spital. Niște fraze care-mi rămăseseră pentru totdeauna întipărite în minte. Să ajungi intenționat între viață și moarte, ca un echilibrist pe sârmă. Auzeam cuvintele mamei mele și, nu știu de ce, îmi închipuiam că sărmana se întinsese din iubire pentru soțul ei pe lama unei săbii și lama îi tăiase rochia și pielea. Când am văzut că se întorsese de la spital, mi s-a părut mai sărmană decât înainte, pe sub rochie avea o tăietură roșu-închis. Vecinii fugeau de ea, dar numai pentru că nu știau cum să-i vorbească, ce anume să-i spună.

M-am trezit din reverie, ranchiuna s-a întors și ea, voiam să mă prăvălesc peste Mario cu toată greutatea mea, să-l persecut. Am hotărât ca de a doua zi să încep din nou să-i sun pe vechii prieteni și să reiau legătura cu ei. Dar telefonul nu funcționa, Mario spusese adevărul în această privință. Cum ridicam receptorul, se auzea un șuierat insuportabil, un zgomot de voci VP - 31

îndepărtate.

Am recurs la mobil. Am vorbit, metodic, cu toți cunoscuții mei pe un ton artificial blând, am lăsat să se înțeleagă că mă linișteam, că învățam să

accept noua realitate. Pe cei care mi s-au părut disponibili am început să-i întreb, prudent, de Mario, de femeia aia a lui, cu aerul cuiva care știe deja totul și vrea doar să stea un pic la taclale ca să-și descarce sufletul. Cei mai mulți mi-au răspuns monosilabic, intuind că încercam să desfășor o anchetă

vicleană. Dar unii n-au rezistat, mi-au dezvăluit, prudent, mici detalii: amanta soțului meu avea un Volkswagen metalizat; purta mereu niște cizme roșii, foarte vulgare; era o blondină destul de ștearsă, a cărei vârstă era imposibil de ghicit. Lea Farraco s-a dovedit cea mai dispusă la pălăvrăgeală.

N-a bârfit, ca să fiu sinceră, s-a limitat să-mi spună ce știa. De întâlnit, nu-i întâlnise niciodată. Despre femeie nu avea ce să-mi spună. Știa, în schimb, că

locuiau împreună. Nu știa adresa, dar umbla vorba că locuiau prin împrejurimile pieței Brescia, da, chiar acolo, piața Brescia. Se refugiaseră