simțeam cu nervii întinși la maximum și voiam să evit orice conflict. Mai bine să-l strunesc pe Otto cu câteva smucituri puternice decât să mă cert.

Am intrat în păduricea de pini sperând ca acolo să nu fie astfel de capsomani. Câinele acum adulmeca pământul fremătând. Întotdeauna mă

ocupasem puțin de el, dar îmi era drag. Și el mă iubea, dar fără să aibă cine știe ce așteptări. Mario îl hrănise tot timpul, se jucase cu el, îl alergase în aer liber. Și acum, când soțul meu dispăruse, Otto, ca un animal cu un temperament echilibrat, se adapta la absența lui cu oarecare melancolie și lătrând enervat că nu respectam obiceiurile fixate. De exemplu, Mario cu siguranță i-ar fi dat drumul din lesă de mult, imediat după tunel, și între timp ar fi intrat în vorbă cu doamnele de pe bănci ca să le îmbuneze și să

sublinieze că Otto avea o fire blândă, era prietenul copiilor. Eu, în schimb, chiar și în pădurice voiam să fiu sigură că n-o să supere pe nimeni și abia atunci i-am dat drumul. A înnebunit de bucurie, alergând în viteză în toate direcțiile.

Atunci am cules de pe jos o nuia lungă, flexibilă și am încercat-o prin aer, mai întâi fără chef, apoi cu mai multă hotărâre. Îmi plăcea cum șuiera, era un joc din copilărie. O dată mă aflam în curtea casei, găsisem o ramură subțire de felul acela și șfichiuiam aerul cu ea, făcând-o să vâjâie. Atunci am auzit spunându-se că vecina noastră, nereușind să moară otrăvindu-se, se înecase prin părțile Capului Miseno. Zvonul trecea de la o fereastră la alta, de la un etaj la altul. Mama m-a chemat imediat în casă, era nervoasă, deseori se supăra pe mine degeaba, nu făcusem nimic rău. Uneori îmi dădea impresia că nu mă place, ca și cum ar recunoaște pe fața mea ceva din ea ce detesta, VP - 37

un rău al ei secret. Atunci mi-a interzis să mai cobor în curte ori să stau pe scară. Am rămas într-un colț întunecos al casei, visând povestea corpului plin de apă și fără răsuflare al sărmanei, scrumbie argintie de pus la sărat. Și în consecință, de fiecare dată când mă jucam biciuind aerul ca s-o enervez, îmi venea în minte ea, femeia în saramură. Bolboroseala înecului, în timp ce apa o purta cu ea toată noaptea, până la Capul Miseno. Doar la gândul acela, acum, îmi venea să biciui aerul din pădurice tot mai tare, cum făceam mică

fiind, ca să evoc spiritele, poate ca să le alung, și cu cât depuneam mai multă

energie, cu atât șuieratul devenea mai tăios. Am izbucnit în râs singură

văzându-mă așa, o femeie de treizeci și opt de ani aflată într-o situație gravă, care se întoarce brusc la un joc de-al ei din copilărie. Da, îmi spuneam, facem, ne imaginăm, și ca adulți, o grămadă de lucruri fără sens, de bucurie sau epuizare. Și râdeam agitând creanga aceea lungă și subțire, îmi venea tot mai mult să râd.

Am încetat doar când am auzit țipete. Un țipăt prelung de femeie tânără, o fată care apăruse pe neașteptate în capătul aleii. Masivă, nu grasă, cu o constituție osoasă și robustă pe sub pielea albă, și cu chipul marcat, cu părul foarte negru. Zbiera ținându-se cu putere de bara unui cărucior, din care răsunau scâncetele unui bebeluș. În acest timp, Otto lătra amenințător spre ea, speriat la rândul lui de urlete și scâncete. Am început să alerg în direcția lor, țipând și eu către câine: treci la locul tău, treci la locul tău. Dar el a lătrat în continuare și femeia a țipat la mine:

— Știți că trebuie să-l țineți în lesă? Știți că trebuie să-i puneți botniță?

Proastă urâtă. Ea avea nevoie de lesă. I-am strigat asta, nereușind să mă

abțin.

— Ai ceva în creierul ăla? Dacă începi să urli, sperii copilul, iar copilul urlă

și el, și amândoi speriați câinele care din cauza asta latră! Acțiune și reacțiune, la dracu’, acțiune și reacțiune! Tu ar trebui să-ți pui botniță!

Ea a reacționat la fel de agresiv. S-a înfuriat pe mine, pe Otto care lătra în continuare. L-a adus în discuție pe soțul ei, a zis amenințătoare că el știa ce să facă, o să rezolve definitiv tâmpenia aia cu câinii liberi prin parc, a țipat că

spațiile verzi erau pentru copii și nu pentru animale. Apoi a luat copilul care scâncea în cărucior, l-a ridicat și l-a strâns la sân murmurând cuvinte liniștitoare, nu știu dacă pentru ea însăși sau pentru el. În cele din urmă, a șuierat cu ochii holbați, cu privirea îndreptată spre Otto:

— Îl vedeți? Îl auziți? Dacă n-o să mai am lapte, o să vă fac să plătiți pentru asta!

Poate că a fost referirea aceea la lapte, nu știu, dar am simțit un fel de smucitură în piept, o trezire bruscă a auzului, a ochilor. Dintr-odată l-am văzut pe Otto în toată realitatea lui, cu colți ascuțiți, urechi ciulite, păr VP - 38

zburlit, privire feroce, cu toți mușchii pregătiți să sară, lătrăturile amenințătoare. Era un spectacol într-adevăr înspăimântător, mi s-a părut ieșit din fire, transformat într-un alt câine, foarte rău și imprevizibil. Câinele prost și rău din basme. Fusese – m-am convins – un act intolerabil de nesupunere că nu se așezase în tăcere așa cum îi poruncisem, ci, dimpotrivă, continuase să latre, complicând situația.

— Gata, Otto, încetează! am zbierat la el.

Pentru că nu s-a oprit, am ridicat amenințător creanga pe care o aveam în mâini, dar el nici atunci n-a tăcut. Asta m-a făcut să-mi pierd răbdarea, l-am plesnit cu putere. Am auzit șfichiuitul în aer și am văzut chipul lui uluit când a primit lovitura peste ureche. Câine prost, câine prost pe care Mario îl dăruise pe când era pui lui Gianni și Ilariei, care crescuse în casa noastră, care devenise un animăluț afectuos, cadou pe care, în realitate, soțul meu și-l făcuse sieși, visa la un astfel de câine încă din copilărie, nici vorbă să fi fost vreo dorință a lui Gianni și Ilariei, câine răsfățat, animal care ieșise mereu învingător. Acum urlam la el asta, animalule, animal nenorocit, și mă auzeam cu claritate în timp ce o făceam, îl biciuiam, biciuiam, biciuiam și el scheuna ghemuit, cu corpul tot mai lipit de pământ, cu urechile lăsate, nemișcat și trist în fața acelei serii de lovituri de neînțeles.

— Dar ce faceți? a murmurat femeia.

Pentru că nu i-am răspuns, ci am continuat să-l lovesc pe Otto, s-a îndepărtat în grabă, împingând căruciorul doar cu o mână, nemaifiind îngrozită de câine, ci de mine.

VP - 39

12.

Când mi-am dat seama de acea reacție, m-am oprit. Am văzut-o pe femeia care aproape alerga pe cărare, ridicând ușor praful în urma ei, și apoi l-am auzit pe Otto care chelălăia cu botul între labe, nefericit.

Am aruncat creanga, m-am ghemuit lângă el, l-am mângâiat mult timp.

Ce-i făcusem? Mă descompusesem, ca atacată de un acid, în simțirea lui de biet animal dezorientat. Îi făcusem cunoștință cu zdruncinătura brutală a lucrurilor care vin din senin. Îi răvășisem alcătuirea stratificată a experienței, acum totul era un flux capricios. Da, bietule Otto, i-am murmurat nu știu cât timp, da.

Ne-am întors acasă. Am deschis ușa și am intrat. Dar am simțit că era cineva înăuntru, casa nu era pustie.

Otto a țâșnit rapid pe coridor, recăpătându-și vitalitatea și veselia. Am alergat în camera copiilor, erau acolo, fiecare așezat pe patul lui, cu ghiozdanele lăsate pe podea, având un aer perplex. Am controlat ceasul, se întâmplase că uitasem de ei.

— Ce e mirosul ăsta urât? a întrebat Gianni, respingându-l pe Otto care se bucura văzându-l.

— Insecticid. Avem furnici în casă…

— Când mâncăm? s-a văicărit Ilaria.

Am clătinat din cap. Aveam în minte o întrebare confuză și între timp le explicam cu voce tare copiilor că nu făcusem cumpărături, nu gătisem, nu știam ce să le dau de mâncare, de vină erau furnicile.

Apoi am tresărit. Întrebarea era următoarea:

— Cum ați intrat în casă?

Da, cum intraseră? Nu aveau chei, nu le dădusem așa ceva, mă îndoiam că

se pricep să forțeze abil o încuietoare. Și totuși, erau acolo în camera lor, ca niște năluci. I-am strâns exagerat în brațe, i-am îmbrățișat ca să fiu sigură că

sunt chiar ei în carne și oase și că nu vorbeam cu niște fantome.

— Ușa era întredeschisă, a răspuns Gianni.

M-am dus la ușă, am studiat-o cu atenție. N-am găsit urme de intrare prin efracție, dar era normal, încuietoarea era veche, era un fleac s-o deschizi.

— Nu era nimeni în casă? i-am întrebat pe copii foarte agitată, și între timp deja mă gândeam: dacă hoții au fost surprinși de copii și acum stau pitiți pe undeva?

Am străbătut casă, ținându-i strâns pe ei lângă mine și consolată doar de VP - 40

faptul că Otto continua să țopăie în jurul nostru fără să pară alarmat. M-am uitat peste tot, nimeni. Totul era în perfectă ordine, curat, nu mai era nici măcar urmă de vânzoleala furnicilor.

— Ce mâncăm? a întrebat Ilaria din nou.

Am pregătit o omletă. Gianni și Ilaria au devorat-o, eu am ronțăit doar un pic de pâine și brânză. Am făcut-o cu mintea în altă parte, am ascultat la fel de absent pălăvrăgelile copiilor, ce făcuseră la școală, ce pățiseră de-a lungul zilei.

Între timp mă gândeam: hoții scotocesc peste tot, răstoarnă sertare, dacă

nu găsesc nimic de furat, se răzbună căcându-se în așternuturi, pișându-se peste tot. Nimic din toate astea în apartament. Și, de altfel, nu era o regulă.

M-am pierdut în amintirea unui episod din urmă cu douăzeci de ani, când încă locuiam în casa părinților mei. Contrazicea toate zvonurile despre comportamentele hoților. Când ne-am întors acasă, am găsit ușa forțată, dar casa era în perfectă ordine. Nu era nici măcar urma vreunei răzbunări scabroase. Abia după câteva ore am descoperit că lipsea singurul obiect de valoare pe care-l aveam: un ceas de aur pe care tata i-l dăruise mamei cu ani în urmă.