— Nu, cât a trăit nu, am răspuns.
Eram uimită de liniștea sinceră cu care reușeam acum să răspund la toate VP - 146
întrebările pe care mi le puneau. Tata și Carla o să facă alt copil? Carla o să-l părăsească pe tata și o să-și găsească pe unul mai tânăr? Știi că-n timp ce ea folosește bideul, el intră și face pipi? Argumentam, explicam, uneori reușeam chiar să râd.
Curând m-am obișnuit chiar și să-l întâlnesc pe Mario, să-l sun pentru necazuri cotidiene, să protestez dacă întârzia să-mi vireze banii în cont. La un moment dat, mi-am dat seama că trupul lui se modifica din nou.
Încărunțea, pomeții i se umflaseră, șoldurile, burta, toracele i se îngreunau din nou. Uneori încerca să-și lase mustață, alteori își lăsa barba mare, alteori se bărbierea complet cu multă grijă.
Într-o seară, a apărut acasă fără să anunțe, mi s-a părut deprimat, avea chef de taclale.
— Am o chestie nasoală să-ți spun, mi-a zis.
— Spune.
— Gianni mi-e antipatic, Ilaria mă scoate din minți.
— Mi s-a întâmplat și mie.
— Mă simt bine doar când nu sunt cu ei.
— Da, uneori e așa.
— Relația cu Carla o să se distrugă dacă o să continuăm să-i vedem atât de des.
— Se poate.
— Tu ești bine?
— Eu da.
— E adevărat că nu mă mai iubești?
— Da.
— De ce? Pentru că te-am mințit? Pentru că te-am părăsit? Pentru că te-am jignit?
— Nu. Tocmai când m-am simțit înșelată, abandonată, umilită, te-am iubit foarte mult, te-am dorit mai mult decât în orice alt moment al vieții noastre împreună.
— Și atunci?
— Nu te mai iubesc pentru că te-ai justificat spunând că te prăbușiseși în vid, în senzația de gol, și nu era adevărat.
— Ba era.
— Nu. Acum știu ce e o senzație de gol și ce se întâmplă dacă reușești să
revii la suprafață. Tu nu știi, nu. Tu, cel mult, ai aruncat o privire în jos, te-ai speriat și ai astupat gaura cu trupul Carlei.
A făcut o grimasă plictisită.
— Trebuie să-i ții mai mult pe copii, mi-a zis. Carla e obosită, are examene de dat, nu se poate ocupa de ei, mama lor ești tu.
VP - 147
L-am privit atent. Chiar așa era, nu mai exista nimic care să mă poată
interesa în legătură cu el. Nu era nici măcar o fărâmă de trecut, era doar o pată, ca amprenta pe care o mână a lăsat-o cu ani în urmă pe un perete.
VP - 148
47.
După trei zile, întorcându-mă acasă de la serviciu, am găsit pe preșul din fața ușii, pe o bucată de hârtie igienică, un obiect minuscul pe care m-am chinuit să-l identific. Era un alt dar de la Carrano, de-acum mă obișnuisem cu acele gesturi gentile și tăcute ale lui: recent îmi lăsase un nasture pe care-l pierdusem, de asemenea o clamă pentru păr la care țineam mult. Am înțeles că de data asta era vorba de un ultim dar. Era pulverizatorul alb al unui spray.
M-am așezat în sufragerie, casa mi s-a părut goală ca și cum n-ar fi fost niciodată locuită decât de păpuși de mucava sau de haine niciodată strânse în jurul unor corpuri vii. Apoi m-am ridicat, m-am dus să caut în debara spray-ul cu care se jucase probabil Otto în noaptea care precedase acea zi grea din august. Am căutat semnele dinților, mi-am trecut peste el degetele ca să le simt urma. Am încercat să fixez pulverizatorul în vârf. Când mi s-a părut că reușisem, am apăsat cu arătătorul, dar n-au ieșit vapori, ci s-a răspândit doar un miros slab de insecticid.
Copiii erau la Mario și Carla, urmau să se întoarcă peste două zile. Am făcut un duș, m-am machiat cu grijă, mi-am pus o rochie care-mi venea bine și m-am dus să-i bat la ușă lui Carrano.
M-am simțit observată pe vizor, mult timp: mi-am imaginat că încearcă
să-și liniștească bătăile inimii, că vrea să-și șteargă de pe chip emoția provocată de acea vizită neașteptată. Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit. Ca să-i ofer o emoție și mai puternică, m-am arătat nerăbdătoare, am apăsat din nou soneria.
Carrano a deschis ușa, era ciufulit, șleampăt, avea cureaua de la pantaloni desfăcută. Și-a netezit cu ambele mâini hanoracul închis la culoare, și l-a aranjat astfel încât să-i acopere ca lumea cureaua. Când l-am văzut, m-am forțat să mă gândesc că știe să scoată note dulci și calde ca să ofere plăcerea armoniei.
L-am întrebat despre ultimul lui dar, i-am mulțumit pentru celelalte. S-a eschivat, a fost foarte laconic, a spus doar că găsise pulverizatorul acela în portbagajul mașinii lui și se gândise c-o să mă ajute să-mi pun ordine în sentimente.
— Cu siguranță era între labele sau în blana sau chiar între fălcile lui Otto, a spus.
