VP - 142
44.
La birou am lucrat toată dimineața fără să mă pot concentra. Femeia de serviciu exagerase probabil cu vreun detergent parfumat, pentru că era un miros intens de săpun și cireșe pe care caloriferele fierbinți îl făceau acru.
Am rezolvat corespondența în germană în câteva ore, dar fără energie, trebuia să caut permanent în dicționar. La un moment dat, am auzit o voce masculină care venea din salonul unde era primit publicul. Vocea a ajuns la mine foarte clară, era plină de ranchiună glacială din cauza unor servicii plătite scump și care se dovediseră, odată ce documentele ajunseseră în străinătate, inadecvate. Totuși, am auzit-o departe, ca și cum n-ar fi fost la o distanță de câțiva metri, ci într-o localitate din creierul meu. Era vocea lui Mario.
Am întredeschis ușa camerei mele, m-am uitat afară. L-am văzut așezat în fața unui birou, pe fundalul unui poster foarte colorat care reprezenta Barcelona. Era însoțit de Carla, care stătea lângă el și care mi s-a părut grațioasă, mai matură, foarte puțin îngrășată, frumoasă nu. Amândoi mi-au apărut ca pe un ecran de televizor, actori cunoscuți care interpretau în vreo telenovelă o parte din viața mea. Mario, mai ales, mi s-a părut un străin care, întâmplător, avea trăsăturile efemere ale unei persoane care-mi fusese foarte familiară. Se pieptănase astfel încât să dea la iveală o frunte lată, bine delimitată de părul des și de sprâncene. Era tras la față și liniile marcate de nas, de gură, de pomeți desenau un contur mai plăcut decât mi-l aminteam.
Arăta cu zece ani mai tânăr, îi dispăruse umflătura greoaie a șoldurilor, a pieptului, a burții, părea chiar mai înalt.
Am perceput un fel de atingere ușoară, dar fermă, în mijlocul frunții și mi-am simțit mâinile transpirate. Dar emoția a fost surprinzător de plăcută, ca atunci când o carte sau un film ne fac să suferim, nu viața. Am spus cu voce liniștită angajatei, care era prietena mea:
— E vreo problemă cu domnii?
Atât Carla, cât și Mario s-au răsucit brusc. Carla de-a dreptul a sărit în picioare, vizibil speriată. Mario, în schimb, a rămas așezat, dar și-a atins nasul, frământându-și cu degetul mare și arătătorul septul nazal câteva secunde, cum făcea mereu când îl deranja ceva. Eu am spus cu veselie fățișă:
— Sunt foarte bucuroasă să vă văd.
M-am mișcat spre el și Carla, mecanic, a întins o mână să-l tragă spre ea, să-l apere. Soțul meu s-a ridicat șovăitor, era clar că nu știa la ce să se VP - 143
aștepte. I-am întins mâna, ne-am sărutat pe obraji.
— Arătați foarte bine, am continuat, și am strâns și mâna Carlei care nu a strâns-o pe a mea, dimpotrivă, am avut senzația că degetele și palma ei sunt un fel de carne umedă, abia decongelată.
— Și tu arăți bine, a spus Mario pe un ton perplex.
— Da, am răspuns cu orgoliu, nu mai simt durere.
— Voiam să te sun să vorbim despre copii.
— Numărul e tot același.
— Ar trebui să discutăm și despre divorț.
— Oricând vrei.
Fără să știe ce altceva să spună, și-a băgat mâinile în buzunarele paltonului, agitat, și m-a întrebat pe un ton nepăsător dacă erau ceva noutăți. Am răspuns:
— Puține. Copiii ți-au spus probabil: am fost bolnavă, Otto a murit.
— A murit? a tresărit.
Ce misterioși sunt copiii. Tăinuiseră, poate ca să nu-l supere, poate convinși că nimic din ce aparținea fostei vieți nu l-ar mai putea interesa.
— Otrăvit, i-am spus și el a întrebat cu furie:
— Cine a fost?
— Tu, i-am răspuns liniștit.
— Eu?
— Da. Am descoperit că ești un om nepoliticos. Lumea răspunde la impolitețe cu răutate.
M-a privit ca să înțeleagă dacă atmosfera prietenoasă se schimba deja, dacă aveam intenția s-o iau de la capăt cu scenele. Am încercat să-l liniștesc, adoptând un ton detașat:
— Sau poate că era doar nevoie de un țap ispășitor. Dar pentru că eu m-am sustras, s-a abătut asupra lui Otto.
În acel punct, mi-a scăpat un gest automat, i-am scuturat câteva scame de mătreață de pe haină, era un obicei din anii trecuți. El s-a dat înapoi, aproape sărind în spate, am spus scuze, Carla a intervenit să completeze cu mai multă grijă acțiunea pe care eu o încetasem imediat.
Ne-am luat la revedere după ce el m-a asigurat c-o să sune să fixăm o întâlnire.
— Poți veni și tu, i-am propus Carlei.
Mario a spus sec, fără măcar s-o consulte din priviri:
— Nu.
VP - 144
45.
După două zile a venit acasă încărcat cu cadouri. Gianni și Ilaria, contrar așteptărilor mele, l-au salutat destul de oficial, lipsiți de entuziasm, în mod evident obișnuința căpătată la sfârșit de săptămână îi conferiseră din nou condiția normală de tată. Au început imediat să desfacă cadourile, le-au plăcut, Mario a încercat să se bage, să se joace cu ei, fără să fie însă acceptat.
În cele din urmă, s-a învârtit un pic prin cameră, a atins câteva obiecte cu vârful degetelor, s-a uitat pe fereastră.
— Vrei o cafea? l-am întrebat.
