Apoi a ieșit la iveală că fuseseră în parcul de distracții, că se duseseră la Varigotti să vadă marea, că mâncaseră la restaurant atât la prânz, cât și la cină. Ilaria și-a deschis larg brațele și mi-a zis:
— Am mâncat o înghețată atât de mare.
— V-ați simțit bine? am întrebat.
— Nu, a spus Gianni.
— Da, a spus Ilaria.
— Nu, a spus Gianni.
Înainte să adoarmă, fetița m-a întrebat cu o ușoară neliniște:
— Ne lași să mergem din nou, săptămâna viitoare?
Gianni m-a privit din patul lui, cu nerăbdare. Am răspuns că da.
Noaptea, în casa cufundată în tăcere, în timp ce încercam să scriu, mi-a venit în minte că cei doi copii, din săptămână în săptămână, o să fortifice înăuntrul lor prezența tatălui. O să-i asimileze mai bine gesturile, tonurile, amestecându-le cu ale mele. Cuplul nostru descompus, în ei doi urma în schimb să se curbeze, intersecteze, încurce, continuând să existe când deja nu mai avea temei sau motiv. Treptat o să-i facă loc Carlei, m-am gândit, am scris. Ilaria urma s-o observe, fără să lase să se vadă, ca să-i învețe gesturile machiajului, mersul, modul de a râde, alegerea culorilor și tot luând și punând avea s-o amestece cu trăsăturile mele, cu gusturile mele, mișcările mele controlate sau nepăsătoare. Gianni urma să nutrească dorințe secrete pentru ea, visând-o din fundul lichidului amniotic în care înotase. În copiii mei aveau să pătrundă părinții Carlei, șirul strămoșilor ei urma să locuiască
provizoriu cu Strămoșii mei, cu ai lui Mario. Un freamăt metis urma să se umfle înăuntrul lor. Când mă gândeam la el, mi se părea că înțeleg toată
absurditatea adjectivului meu, „copiii mei”. M-am oprit din scris numai când am auzit un lipăit, limba vie a lui Otto pe plasticul castronului. M-am ridicat, m-am dus să verific că e gol, uscat. Câinele avea un suflet fidel și vigilent. M-am băgat în pat și am adormit.
A doua zi am început să-mi caut loc de muncă. Nu știam să fac mare lucru, dar grație deplasărilor lui Mario stătusem peste hotare mult timp, VP - 133
cunoșteam bine cel puțin trei limbi străine. Cu ajutorul unor prieteni ai soțului Leei am fost angajată imediat de un centru de închirieri auto ca să
mă ocup de corespondența internațională.
Zilele mele au devenit mai agitate ca de obicei: muncă, mers la cumpărături, gătit, făcut ordine, copiii, dorința de a începe din nou să scriu, listele cu lucruri urgente de făcut pe care le completam seara: să cumpăr oale noi; să chem un instalator fiindcă s-a spart ceva la chiuvetă; să chem pe cineva să repare storul din living; să cumpăr costumul de gimnastică pentru Gianni; să-i cumpăr pantofi noi Ilariei, îi crescuse piciorul.
A început o alergătură continuă plină de energie de luni până vineri, dar fără obsesiile din lunile precedente. Întindeam o sârmă care perfora zilele și alunecam pe ea cu viteză, fără gânduri, într-un echilibru prefăcut cu o tot mai mare pricepere, până când îi încredințam pe copii Leei, care la rândul ei îi încredința lui Mario. Atunci se deschidea larg timpul găunos de la sfârșitul săptămânii și mă simțeam ca și cum aș sta în picioare pe brațul unei fântâni, în echilibru instabil.
Întoarcerea copiilor, duminică seara, a devenit un buletin de știri obișnuit plin de amărăciuni. Amândoi s-au învățat cu pendularea aceea între casa mea și a lui Mario și au încetat repede să fie atenți în legătură cu ce mă putea răni. Gianni a început să laude ce gătea Carla, să deteste ce găteam eu. Ilaria a povestit că făcea duș împreună cu noua soție a tatălui ei, mi-a dezvăluit că
avea sâni mai frumoși decât ai mei, a fost uimită că are păr blond pe pubis, mi-a descris amănunțit lenjeria ei intimă, m-a pus să jur că imediat cum o să-i crească pieptul o să-i cumpăr sutiene de aceeași culoare, de aceeași calitate. Amândoi copiii au căpătat un nou tic verbal, cu siguranță nu al meu; spuneau încontinuu: practic. Ilaria m-a certat că n-am vrut să cumpăr o foarte luxoasă geantă pentru cosmetice cu care, în schimb, Carla se fălea.
Într-o zi, în timp ce ne certam din cauza unei jachete pe care i-o cumpărasem și care nu-i plăcea, a urlat la mine:
— Ești rea, Carla e mai bună decât tine.
A venit un moment în care nu mai știam dacă-mi era mai bine când ei erau sau când nu erau. Mi-am dat seama, de exemplu, că deși nu le mai păsa de-acum de răul pe care mi-l provocau povestindu-mi de Carla, vegheau ranchiunoși ca eu să nu mă dedic nimănui altcuiva în afara lor. Odată, când nu aveau școală, i-am luat cu mine la serviciu. Au stat nesperat de cuminți.
Când un coleg de-al meu ne-a invitat pe toți trei la prânz, au stat la masă
serioși, tăcuți, atenți, fără să se certe, fără să schimbe între ei zâmbete aluzive, fără să discute codificat, fără să murdărească fața de masă cu mâncare. Am înțeles târziu că-și petrecuseră timpul observând cum mă trata bărbatul acela, atenția pe care mi-o acorda, tonul cu care îi răspundeam, VP - 134
percepând, cum bine știu copiii să facă, tensiunea sexuală de altfel minoră, un simplu joc din pauza de prânz, pe care el o manifesta față de mine.
— Ai observat cum plesnea din buze la sfârșitul fiecărei propoziții? m-a întrebat Gianni cu un amuzament pizmaș.
Am clătinat din cap, nu observasem. El, ca să-mi arate, a plesnit buzele în mod comic înroșindu-le puternic, țuguindu-le și scoțând un pleosc la fiecare două cuvinte. Ilaria a râs până i-au dat lacrimile, la fiecare spectacol cerea fără răsuflare: încă o dată. În scurt timp am început și eu să râd, chiar dacă
eram un pic dezorientată de voioșia lor malițioasă.
Seara, Gianni a venit în dormitorul meu pentru obișnuitul sărut de noapte bună, m-a îmbrățișat pe neașteptate și m-a pupat pe un obraz, pleoscăind și stropindu-mă cu salivă; apoi el și sora lui s-au dus în camera lor să râdă. Și de atunci au început amândoi să critice tot ce făceam. În paralel, au început s-o laude deschis pe Carla. Mă supuneau la ghicitori învățate de la ea ca să-mi demonstreze că nu știam să răspund, subliniau ce bine se simțeau în noua casă a lui Mario și ce urâtă și dezordonată era a noastră. Gianni, mai ales, a devenit, repede, insuportabil. Urla fără motiv, distrugea lucruri, se bătea cu colegii de clasă, o lovea pe Ilaria, uneori se supăra pe el însuși și voia să se muște de braț, de mână.
Într-o zi de noiembrie, se întorcea acasă de la școală împreună cu sora lui, amândoi își cumpăraseră o înghețată imensă. Nu știu bine cum au decurs lucrurile. Poate că Gianni, după ce și-a terminat conul, i-a pretins Ilariei să i-l dea pe al ei, era un nesătul, îi era mereu foame. Cert e că i-a dat un brânci, iar fetița s-a izbit de un băiat de șaisprezece ani, murdărindu-i de cremă și ciocolată cămașa.
Băiatul, inițial, a părut preocupat doar de pete, apoi, brusc, s-a înfuriat și i-a cășunat pe Ilaria. Atunci Gianni l-a lovit cu rucsacul drept în față, l-a mușcat de o mână și i-a dat drumul numai pentru că băiatul a început să-l bombardeze cu pumni și palme, cu mâna liberă.
Când m-am întors de la serviciu, am descuiat ușa și am auzit vocea lui Carrano în casa mea. Pălăvrăgea în sufragerie cu copiii. La început am fost destul de rece, nu înțelegeam de ce se afla acolo, în casa mea, cum își permisese să intre. Apoi, când am văzut în ce stare era Gianni, avea un ochi vânăt, buza de jos spartă, am uitat de el și m-am repezit spre copil, foarte agitată.
Doar pe parcurs am înțeles că, întorcându-se acasă, Carrano îi văzuse pe copiii mei în încurcătură, îl scăpase pe Gianni de furia băiatului jignit, o liniștise pe Ilaria cuprinsă de disperare și îi însoțise acasă. Mai mult: îi și bine dispusese, povestindu-le de loviturile pe care le dăduse și încasase în copilărie. Copiii, într-adevăr, acum mă respingeau și insistau ca el să
VP - 135
povestească în continuare.
I-am mulțumit pentru acel gest amabil și pentru toate celelalte pe care le făcuse pentru mine. A părut bucuros, a făcut doar greșeala să rostească încă
o dată o frază greșită. Și-a luat rămas-bun spunând:
— Poate că sunt prea mici să se întoarcă acasă singuri.
— Mici sau nu, nu am ce face, a fost replica mea.
— Uneori m-aș putea ocupa eu de ei, a îndrăznit să spună.
