— Aș vrea să le dăruiesc copiilor un alt câine.

Am clătinat din cap, Otto s-a mișcat prin casă, am auzit sunetul ușor al labelor lui pe podea, un ticăit. Mi-am frecat mâinile una de alta, încet, ca să

scap de vaporii indispoziției din palme.

— Nu sunt capabilă de substituiri.

În seara aceea, când Mario a plecat, am citit din nou paginile în care Anna Karenina merge spre moarte, le-am răsfoit pe cele care vorbeau despre femei distruse. Citeam și între timp mă simțeam în siguranță, nu mai eram ca doamnele din acele pagini, nu le simțeam ca pe un abis în care eram absorbită. Mi-am dat seama c-o îngropasem pe undeva și pe soția părăsită

din copilăria mea din Napoli, inima mea nu-i mai bătea în piept, venele se spărseseră. Sărmana redevenise ca o veche fotografie, trecut împietrit, fără

sânge. Și copiii, brusc, au început să se schimbe. Chiar dacă rămăseseră ostili unul față de altul, mereu gata să se încaiere, au încetat, treptat, să se supere pe mine.

— Tata voia să ne cumpere un alt câine, dar Carla nu voia, mi-a zis într-o seară Gianni.

— O să-ți iei unul când o să locuiești singur, l-am consolat.

— Tu țineai la Otto? m-a întrebat.

— Nu, cât a trăit nu, am răspuns.

Eram uimită de liniștea sinceră cu care reușeam acum să răspund la toate VP - 146

întrebările pe care mi le puneau. Tata și Carla o să facă alt copil? Carla o să-l părăsească pe tata și o să-și găsească pe unul mai tânăr? Știi că-n timp ce ea folosește bideul, el intră și face pipi? Argumentam, explicam, uneori reușeam chiar să râd.

Curând m-am obișnuit chiar și să-l întâlnesc pe Mario, să-l sun pentru necazuri cotidiene, să protestez dacă întârzia să-mi vireze banii în cont. La un moment dat, mi-am dat seama că trupul lui se modifica din nou.

Încărunțea, pomeții i se umflaseră, șoldurile, burta, toracele i se îngreunau din nou. Uneori încerca să-și lase mustață, alteori își lăsa barba mare, alteori se bărbierea complet cu multă grijă.

Într-o seară, a apărut acasă fără să anunțe, mi s-a părut deprimat, avea chef de taclale.

— Am o chestie nasoală să-ți spun, mi-a zis.

— Spune.

— Gianni mi-e antipatic, Ilaria mă scoate din minți.

— Mi s-a întâmplat și mie.

— Mă simt bine doar când nu sunt cu ei.

— Da, uneori e așa.

— Relația cu Carla o să se distrugă dacă o să continuăm să-i vedem atât de des.

— Se poate.

— Tu ești bine?

— Eu da.

— E adevărat că nu mă mai iubești?

— Da.

— De ce? Pentru că te-am mințit? Pentru că te-am părăsit? Pentru că te-am jignit?

— Nu. Tocmai când m-am simțit înșelată, abandonată, umilită, te-am iubit foarte mult, te-am dorit mai mult decât în orice alt moment al vieții noastre împreună.

— Și atunci?

— Nu te mai iubesc pentru că te-ai justificat spunând că te prăbușiseși în vid, în senzația de gol, și nu era adevărat.

— Ba era.

— Nu. Acum știu ce e o senzație de gol și ce se întâmplă dacă reușești să

revii la suprafață. Tu nu știi, nu. Tu, cel mult, ai aruncat o privire în jos, te-ai speriat și ai astupat gaura cu trupul Carlei.

A făcut o grimasă plictisită.

— Trebuie să-i ții mai mult pe copii, mi-a zis. Carla e obosită, are examene de dat, nu se poate ocupa de ei, mama lor ești tu.

VP - 147

L-am privit atent. Chiar așa era, nu mai exista nimic care să mă poată

interesa în legătură cu el. Nu era nici măcar o fărâmă de trecut, era doar o pată, ca amprenta pe care o mână a lăsat-o cu ani în urmă pe un perete.

VP - 148

47.

După trei zile, întorcându-mă acasă de la serviciu, am găsit pe preșul din fața ușii, pe o bucată de hârtie igienică, un obiect minuscul pe care m-am chinuit să-l identific. Era un alt dar de la Carrano, de-acum mă obișnuisem cu acele gesturi gentile și tăcute ale lui: recent îmi lăsase un nasture pe care-l pierdusem, de asemenea o clamă pentru păr la care țineam mult. Am înțeles că de data asta era vorba de un ultim dar. Era pulverizatorul alb al unui spray.

M-am așezat în sufragerie, casa mi s-a părut goală ca și cum n-ar fi fost niciodată locuită decât de păpuși de mucava sau de haine niciodată strânse în jurul unor corpuri vii. Apoi m-am ridicat, m-am dus să caut în debara spray-ul cu care se jucase probabil Otto în noaptea care precedase acea zi grea din august. Am căutat semnele dinților, mi-am trecut peste el degetele ca să le simt urma. Am încercat să fixez pulverizatorul în vârf. Când mi s-a părut că reușisem, am apăsat cu arătătorul, dar n-au ieșit vapori, ci s-a răspândit doar un miros slab de insecticid.

Copiii erau la Mario și Carla, urmau să se întoarcă peste două zile. Am făcut un duș, m-am machiat cu grijă, mi-am pus o rochie care-mi venea bine și m-am dus să-i bat la ușă lui Carrano.

M-am simțit observată pe vizor, mult timp: mi-am imaginat că încearcă

să-și liniștească bătăile inimii, că vrea să-și șteargă de pe chip emoția provocată de acea vizită neașteptată. Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit. Ca să-i ofer o emoție și mai puternică, m-am arătat nerăbdătoare, am apăsat din nou soneria.

Carrano a deschis ușa, era ciufulit, șleampăt, avea cureaua de la pantaloni desfăcută. Și-a netezit cu ambele mâini hanoracul închis la culoare, și l-a aranjat astfel încât să-i acopere ca lumea cureaua. Când l-am văzut, m-am forțat să mă gândesc că știe să scoată note dulci și calde ca să ofere plăcerea armoniei.

L-am întrebat despre ultimul lui dar, i-am mulțumit pentru celelalte. S-a eschivat, a fost foarte laconic, a spus doar că găsise pulverizatorul acela în portbagajul mașinii lui și se gândise c-o să mă ajute să-mi pun ordine în sentimente.

— Cu siguranță era între labele sau în blana sau chiar între fălcile lui Otto, a spus.