— Puține. Copiii ți-au spus probabil: am fost bolnavă, Otto a murit.
— A murit? a tresărit.
Ce misterioși sunt copiii. Tăinuiseră, poate ca să nu-l supere, poate convinși că nimic din ce aparținea fostei vieți nu l-ar mai putea interesa.
— Otrăvit, i-am spus și el a întrebat cu furie:
— Cine a fost?
— Tu, i-am răspuns liniștit.
— Eu?
— Da. Am descoperit că ești un om nepoliticos. Lumea răspunde la impolitețe cu răutate.
M-a privit ca să înțeleagă dacă atmosfera prietenoasă se schimba deja, dacă aveam intenția s-o iau de la capăt cu scenele. Am încercat să-l liniștesc, adoptând un ton detașat:
— Sau poate că era doar nevoie de un țap ispășitor. Dar pentru că eu m-am sustras, s-a abătut asupra lui Otto.
În acel punct, mi-a scăpat un gest automat, i-am scuturat câteva scame de mătreață de pe haină, era un obicei din anii trecuți. El s-a dat înapoi, aproape sărind în spate, am spus scuze, Carla a intervenit să completeze cu mai multă grijă acțiunea pe care eu o încetasem imediat.
Ne-am luat la revedere după ce el m-a asigurat c-o să sune să fixăm o întâlnire.
— Poți veni și tu, i-am propus Carlei.
Mario a spus sec, fără măcar s-o consulte din priviri:
— Nu.
VP - 144
45.
După două zile a venit acasă încărcat cu cadouri. Gianni și Ilaria, contrar așteptărilor mele, l-au salutat destul de oficial, lipsiți de entuziasm, în mod evident obișnuința căpătată la sfârșit de săptămână îi conferiseră din nou condiția normală de tată. Au început imediat să desfacă cadourile, le-au plăcut, Mario a încercat să se bage, să se joace cu ei, fără să fie însă acceptat.
În cele din urmă, s-a învârtit un pic prin cameră, a atins câteva obiecte cu vârful degetelor, s-a uitat pe fereastră.
— Vrei o cafea? l-am întrebat.
A acceptat imediat, m-a urmat în bucătărie. Am vorbit despre copii, i-am spus că traversau o perioadă urâtă, s-a arătat surprins, m-a asigurat că erau cuminți și foarte disciplinați cu el. La un moment dat, a scos un pix și o foaie de hârtie, a întocmit un program amănunțit al zilelor în care urma să se ocupe de ei, al celor în care urma să mă ocup eu, a spus că era greșit să-i vadă, în mod automat, la fiecare sfârșit de săptămână.
— Sper că-ți ajunge alocația pe care ți-o trimit în fiecare lună, a subliniat la un moment dat.
— E bine, am spus, ești generos.
— Mă ocup eu de divorț.
I-am spus clar și răspicat:
— Dacă aflu că-i lași pe copii Carlei și te apuci să-ți rezolvi treburile de serviciu fără să ai grijă de ei, n-o să-i mai vezi niciodată.
A avut o expresie jenată și a privit țintă foaia, nesigur.
— Nu trebuie să-ți faci griji, Carla are multe calități, a spus.
— Nu mă îndoiesc, dar prefer ca Ilaria să nu învețe să facă pe răsfățata cum face ea. Și nu vreau ca Gianni să-și dorească să-i pună mâinile pe piept cum faci tu.
A lăsat pixul pe masă, a spus dezolat:
— Știam eu, nu ți-a trecut deloc.
Am făcut o grimasă cu buzele strânse, apoi am subliniat:
— Mi-a trecut totul.
A privit tavanul, podeaua, am simțit că era nemulțumit. M-am lăsat pe spătarul scaunului. Cel pe care stătea el părea că n-are loc în spate, un scaun lipit de peretele galben al bucătăriei. Mi-am dat seama că păstrase pe buze un surâs mut pe care nu i-l văzusem niciodată. Îi stătea bine, părea al unui bărbat simpatic care vrea să arate că știe și el câte ceva.
VP - 145
— Ce crezi despre mine? a întrebat.
— Nimic. Mă uimește doar ce am auzit în jur.
— Ce ai auzit?
— Că ești un oportunist.
N-a mai zâmbit, a spus glacial:
— Cei care vorbesc așa nu au mai multe virtuți ca mine.
— Nu mă interesează cum sunt ei. Vreau doar să știu cum ești tu și dacă
așa ai fost întotdeauna.
Nu i-am explicat că voiam să-l șterg complet din corpul meu, să alung din mine și părțile pe care, dintr-un fel de prejudecată pozitivă sau datorită
conviețuirii, nu fusesem niciodată capabilă să le văd. Am ascuns că voiam să
mă sustrag vâltorii vocii lui, a expresiilor lui verbale, a comportamentului lui, a sentimentului lui despre lume. Voiam să fiu eu, dacă expresia aceea mai avea vreun sens. Sau cel puțin voiam să văd ce rămânea din mine, odată
ce el era îndepărtat.
Mi-a răspuns cu prefăcută melancolie:
— Cum sunt, cum nu sunt, ce știu eu.
Apoi mi-a arătat, fără vlagă, castronul lui Otto lăsat în continuare într-un colț, lângă frigider.
